Pe turnul ceasului aflat în vechea clădire a şcolii din Ballygowan (un sat aflat la aproximativ 10 km de Belfast) sunt scrise aceste cuvinte provocatoare: “Timpul este scurt”. Mulţi dintre tinerii care au studiat în această veche clădire în decursul atâtor ani, cu siguranţă sunt înaintaţi în vârstă sau nu mai aparţin acestei lumi. Unul dintre ei a fost şi doctorul misionar Bill Woods, numit Îngerul Amazonului datorită vieţii lui investită în lupta pentru răspândirea Evangheliei în America de Sud şi realizărilor uimitoare în lupta împotriva leprei. Sunt nenumărate premiile pe care doctorul misionar le-a primit de la multe autorităţi ale Americii de Sud plus onoarea înaltă înmânată de Elisabeta II ca Ofiţer de onoare al Imperiului Britanic. Cu siguranţă privirea fostului adolescent Bill s-a oprit de nenumărate ori asupra acestor cuvinte: “Timpul este scurt”. Poate că acest mare adevăr l-a conştientizat cât de important este să trăiască o viaţă cu sens. Nu ştia când a ales o cale a dedicării ce impact va avea viaţa lui pentru lumea din jur, dar cu siguranţă unul dintre gândurile care l-au determinat să se supună riscurilor şi renunţărilor a fost ideea că o singură viaţă avem de trăit şi ea este scurtă.

Îmi aduc aminte de anii adolescenţei mele. Nu aveam o şcoală cu turnuri pe care să scrie ca un avertisment binefăcător cuvintele “Timpul este scurt”. Nu aveam nici părinţi care să mă înveţe valorile eterne, nu aveam Biblie în casă, nici colegi creştini şi nici emisiuni la radio sau TV care să-mi insufle măcar o idee despre adevăratul rost al vieţii. Poate că daca aş fi citit o carte precum “Viaţa condusă de scopuri” nu aş fi avut o tentativă de sinucidere pentru că la doar patrusprezece ani nu mai vedeam nici un sens pentru care merita să-mi continui călătoria în lumea aceasta. Poate că şi părinţii mei dacă ar fi avut o vagă idee despre cum să depăşeşti crizele dintr-o căsnicie nu ar fi ales calea divorţului… Sau poate că tatăl meu dacă ar fi avut la îndemână pe vremea aceea o carte despre cum să-ţi educi copii, ca singurul părinte ce mi-a mai rămas alături, în urma divorţului de mama, ar fi petrecut cu mine mai mult timp şi criza adolescenţei mele nu ar fi fost marcată de tentativa de a evada cu orice preţ din “închisoarea” acelei lumi din jur: rece şi de neînţeles. Sau poate că pe vremea aceea nici nu se rostea prea mult cuvântul “adolescenţă”… Poate că era rostit totuşi, dar în alt fel decât acum: “generaţia în blugi şi adidaşi”. (Interesant că pe vremea aceea nici un băiat nu s-ar fi uitat la o fată cu teneşi în picioare!). Cu  blugi şi adidaşi luaţi de la magazin “pe sub mână”, cu carne şi lapte- dacă apucai să ajungi la cozile de la ora cinci dimineaţa ;cu banane, portocale şi ciocolată o dată pe an încă mai sunt supravieţuitori! Am supravieţuit şi eu, deşi după vârsta de paisprezece ani cea mai mare jinduire a mea nu au mai fost fructele tropicale sau ciocolata, ci Cuvântul lui Dumnezeu şi relaţia cu biserica. Într-o noapte, la un râu, pe ascuns, fără mama şi tata lângă mine, fără buchete de flori şi aparate de filmat şi fotografii făceam botezul. Parcă totul s-a petrecut ieri, deşi au trecut douăzeci şi… de ani! Timpul este scurt! Prea puţin avusesem ocazia să ascult predici deosebite şi să mă bucur  de întâlnirile tinerilor pentru că tatăl meu, ateu convins îmi interzicea. Nu aveam voie în casă să citesc Biblia sau să mă rog, o dată chiar am fost ameninţată cu cuţitul de tatăl meu care din dragoste pentru mine voia cu orice chip să nu mă lase să-mi compromit viitorul alegând “o cale a inculţilor”.

La liceu,  de asemenea eram în vizorul profesorilor care pur şi simplu mă ascultau în fiecare oră pentru că eram “pocăită”.  Dar ceva mai puternic decât toate aceste oprelişti mi-a condus visurile adolescenţei. Mă trezeam înainte de ora şase când pleca tatăl meu la serviciu pentru timpul devoţional. În timpul zilei de abia aşteptam să  iasă din casă pentru a mă pune pe genunchi. Ore în şir în care am semănat cu lacrimi pentru materializarea viziunii lui Dumnezeu pentru viaţa mea. Nici măcar nu exista în vocabularul creştin de atunci cuvântul “viziune”, dar în vocabularul lui Dumnezeu pentru mine era deja ceva real. Era un glas atotputernic în interiorul meu care îmi spunea că alegerile mele  vor fi răsplătite.

Am fost întrebată o dată, într-o tabără de tineri: “Ce părere aveţi, tinerii români din ziua de azi, ar putea să fi asemenea tinerilor din romanul pe care l-aţi scris “Funiile dragostei”, adică să fie gata să-şi dea viaţa pentru Hristos?” Părerea multora era că tinerii din ziua de azi nu sunt atât de consacraţi, dar a mea nu este aceasta! Avem Biblii fără să trebuiască să murim pentru ele sau să le citim în ascuns, avem cărţi pentru părinţi şi copii, conferinţe şi tabere “cât încape”, avem şi “teneşi” din belşug, nu mai vorbesc de portocale şi banane! Dar avem şi internet, indecenţă, ispite “cu carul”(ceea ce era în urmă cu zece ani păcat în societate, acum nu mai este!) E biruinţă de martir în ochii lui Dumnezeu când ai renunţat la opinia ta de “tânărul ştie tot al secolului XXI” de dragul ascultării de părinţi având ca motivaţie ascultarea de Dumnezeu! E biruinţă de martir când renunţi la televizor sau internet de dragul rugăciunii. E biruinţă mai presus de puterea logicii secolului vitezei când tinerii creştini se pot păstra curaţi într-o lume “super murdară”.

O surprind pe fetiţa mea în vârstă de şaptesprezece ani în camera ei, dis de dimineaţă, înainte de a pleca la liceu, în timpul ei devoţional, o surprind şi seara înainte de culcare…Am întrebat-o într-o seară: ce faci tu aici, draga mea? S-a uitat la mine cu ochii înlăcrimaţi şi uimitori de scânteietori. Mi-a răspuns: “Vreau cu orice chip să devin o “history maker” (făcătoare de istorie). Am plâns de bucurie din cel puţin două motive: mi-am adus aminte de anii în care visam şi eu la fel; şi al doilea – ce har avea că putea împărtăşi visurile ei cu mine! Descopăr în lupta pe care o duce zilnic cu ea însăşi, cu mentalitatea societăţii, cu timpul atât de scurt- acea insuflare atotputernică care mă determina şi pe mine în vremea vechiului regim să aleg calea dedicării împotriva oricăror rigori. Visurile mele materializate îmi consolidează credinţa că şi rugăciunile şi dedicarea fetiţelor mele vor avea un răsunet prelung în “lumea din jurul lor”.

Poate nu vor primi premii speciale de la autorităţi ca în cazul doctorului misionar Bill Woods, poate fotografia lor nu va apare pe spatele cărţilor sau pe coperta revistelor creştine, asemeni mamei lor… Sunt convinsă însă că, atunci, după ce vor pune “teneşii la naftalină” (cum au făcut părinţii lor cu  “adidaşii şi blugii”!) se vor uita în urmă şi vor putea spune: “Da, adolescenţa, tinereţea au fost scurte, însă suficiente pentru a schimba istoria generaţiei  mele şi a copii copiilor mei!”

Ligia Seman

® Flacara Inchinarii Media