E seară, în câteva ore mă urc în avion. Am biletul în mână şi pot să mă relaxez, am rezolvat tot. Dar momentele de repaos nu sunt bune. Îmi dau seama că nu mai am tată şi simt nişte lacrimi în gât zbătându-se să iasă. Nu mai pot să plâng. Ceva s-a închis în mine şi nu îmi dă  voie să cad. Acasă…acasă voi avea timp să-L plâng pe tata. Încă nu sunt acolo.

Ne desprindem de pe pământ si începe să-mi fie teamă. Strig la Dumnezeu şi o mână puternică mi se aşează pe umăr.

Greşisem…nu sunt singură.

Urmează  o altă noapte ciudată. Nu pot dormi dar oboseala îmi joacă  jocuri urâte şi ştiu că am nevoie să mă odihnesc.

13.01.

Ne apropiem de pământ…de pământul de acasă. Mi se pare să  durează prea mult…rândurile sunt prea lungi şi tot ce vreau este să ies odată din aeroport. Da…totul se mişcă  prea încet. Privesc absentă banda pe care vin bagajele, ridic ochii şi mi se pare ca se mişcă şi pereţii…dar mâna puternică  de pe umărul meu îmi spune că nu sunt singură. Am timp să  mă gândesc la cât de greu ar fi fost dacă Dumnezeu nu mi-ar fi fost alături şi deodată sunt afară din aeroport…mama, surorile mele şi prietenii mei dragi sunt acolo. Am ajuns. Sunt cu ei. Acum pot să plâng. Acum sunt acasă.

Câteva ore mai târziu intru pe uşa apartamentului unde mă aşteaptă  un tablou. Tata mă priveşte din fotografie…

Acum sunt acasă.

Acum SUNT aici, nu fac nimic…am venit SĂ FIU cu familia mea, să  fiu acasă şi învăţ să îmi dau voie să plâng. Ritmul nebunesc din viaţa mea din ultimele luni încă mă  scutură şi vreau să mă ridic şi să mă  apuc de treabă. Dar trupul meu e obosit. Am nevoie de odihnă. Acum scriu, vă scriu această scrisoare şi mă opresc des ca să-mi recapăt puterea. Vă scriu pentru a vă cere să  fiţi în continuare alături de mine şi vă mulţumesc de acum pentru tot. Ştiu că nu sunt singură. Detaliile multe pe care le-am scris aici au avut rolul să mă ajute să  mă descarc, şi ceea ce am vrut să vă împărtăşesc nu e durerea ci felul uimitor al lui Dumnezeu de a lucra.

Am învăţat în acest timp, de când am început lucrul la care am fost chemată în Bolivia, că sunt dependentă de El, că  nu am nici o putere fără El. Nu am ştiut cât poate îndura o fiinţă umană şi am aflat-o privind în mine nu la alţii. Am ajuns până jos la fundul apei dar de acolo, de unde credeam că nu există durere mai mare, o mână puternică m-a ridicat ca să-mi arate strălucirea Lui.

El s-a aplecat spre mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei, mi-a pus picioarele pe stâncă  şi mi-a întărit paşii. (Ps 40:1b-2)

Viaţa cu Dumnezeu e făcută din bucurii şi suferinţe şi cred că am trecut cu toţii prin momente în care ne-am întrebat dacă  nu cumva nu ne-a abandonat Cel Care a promis că va fi cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului. (Mt 28:20b). Ajungem în situaţii în care ne întrebăm dacă ceea ce ni se întâmplă este blestem sau binecuvântare dar eu cred că El permite încercările pentru a vedea cui suntem dedicaţi: lucrării la care suntem chemaţi, succesului pe care credem că trebuie să-l avem, viselor pe care le-am făurit sau lui Dumnezeu.

Drumul meu a trecut acum prin văi adânci, am coborât până jos de tot, am mers printr-un deşert care nu exista în calculele mele şi durerea care „a avut voie” să mă aplece a fost urâtă. Dar lecţiile pe care le-am învăţat în acest timp, zdrobirea şi întunericul m-au făcut să-L văd pe Regele meu aşa cum nu Îl văzusem niciodată până acum.

Suntem copiii Lui, am primit viaţa şi am primit-o din belşug, nu mai suntem robi şi putem „călca peste năpârci”, am primit puterea de a ne împotrivi celui rău, Îi putem spune Creatorului „tată” dar viaţa şi umblarea cu El nu înseamnă doar zâmbet şi bucurie. Nu căutăm durerea, e normal să nu o dorim, e normal să o alungăm dar atunci când durerea există în viaţa noastră o putem lăsa în mâna Lui pentru ca EL să facă ceva frumos din ea. Într-adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire (2Corint 7:10)

Numai atunci, numai când Îl lăsăm pe Cel ce a cunoscut durerea, să lucreze în noi, putem vedea măreţia Lui. În vindecările pe care le-a făcut Isus vedem că nu a luat boala, durerea, lacrimile pentru a le arunca apoi departe. Le-a luat asupra Lui. Prin rănile Lui suntem vindecaţi. (Isaia 53:5). Acceptarea, supunerea totală aşa cum a înţeles-o Isus, încât S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce (Filip 2:8) este ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi. Doar aşa, doar dăruindu-ne Lui în întregime, slăvindu-L pentru timpuri bune şi grele deopotrivă ne împlinim rolul pentru care am fost creaţi.

Planul Lui nu este de a ne lovi, nu este de a ne face să suferim, dimpotrivă, El ne îndeamnă prin Pavel să avem bucurie iar prin Ieremia ne promite: Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde (Ier 29:11)

Planul acesta îl văd mai bine acum de când am venit acasă. Am aflat că  tatăl meu participase la o întâlnire într-una din bisericile noastre din Galaţi unde i s-a prezentat Evanghelia, şi de unde am aflat mai târziu că ştia totul despre ce i se spunea. Ştiu…am siguranţa că a avut timp să se dăruiască Domnului. Înţeleg acum de unde venea pacea nu numai în sufletul meu ci şi al celor de acasă chiar şi înainte să aflu acest lucru. Înţeleg acum de ce faţa tatălui meu era luminată în sicriu. Apoi, ascult o predică despre „blestem şi binecuvântare” în viaţa lui Iosif şi mi se descoperă răspunsul pe care îl căutam în viaţa mea. Mai mult, în familia noastră se naşte o fetiţă. Sora mea, Bogdana şi soţul ei, Mircea sunt părinţi acum. Moartea a fost înlocuită de bucuria unei vieţi noi. Nu înseamnă  că a venit uitarea. Nicidecum. E mâna aceea puternică pe care am simţit-o pe umăr când mi-a fost teamă. E Dumnezeul acesta iubitor care nu ne lasă şi care nu greşeşte.

Acum citesc bucuraţi-vă totdeauna în Domnul. Iarăşi zic: bucuraţi-vă (Filip 4:4) şi înţeleg.

Dacă  am înţeles asta şi atunci când durea…? Trebuie să recunosc că nu.

Dacă  m-a pedepsit Dumnezeu pentru asta…? Nu.

Dacă  am învăţat perfect lecţia şi nu voi mai greşi niciodată…? Nici asta.

Dacă  sunt mai matură spiritual după acest timp…? Vom afla în Ceruri. Nu-mi caut slava şi lauda la oameni.

Dacă  nu mi-e teamă să mă întorc în Bolivia…? Mi-e teamă.

Şi atunci…e vreun rezultat în ceea ce am experimentat, e vreun punct tare în scrisoarea asta atât de lungă şi plină de detalii care poate nu au importanţă pentru dumneavoastră? Tot ce am vrut să comunic este faptul că Dumnezeul nostru e mare. Şi mi-ar fi plăcut mai mult să pot spune asta în cuvinte care să spună într-adevăr cât de mare este El. Nu am la îndemână decât cuvintele limbii noastre care s-au tocit de atâta uzură.

Citiţi, dragii mei, şi încercaţi să priviţi dincolo de cuvinte…Dumnezeul nostru e mare.

În numele Lui,

De sub mâna Lui puternică,

Cristina Tudose

® Flacăra Închinării Media