Flacăra Închinării » Dumnezeul nostru este mare (partea 1)

Eşti aici: Home // Foiţe de suflet // Dumnezeul nostru este mare (partea 1)

Dumnezeul nostru este mare (partea 1)

Privesc înapoi în timp…la începutul lunii ianuarie…sunt în Cochabamba, în vacanţă. Sunt singură, toţi membrii comunităţii noastre sunt în America. Am rămas cu prietenii mei bolivieni. E soare în Cochabamba, e frumos şi îmi face bine odihna. Dorm mult şi citesc…şi petrec ore întregi la internet. Mi-e un dor cumplit de casă şi de toţi cei pe care i-am lăsat.

9.01.2003 – Merg la o conferinţă a unei alte misiuni. E ora prânzului şi vin acasă să mănânc. Aflu că am primit un telefon din România. Mi se pare ciudat pentru că până acum am comunicat bine prin chat-uri şi email-uri obişnuite. Mă gândesc la ce ar putea să însemne telefonul şi deodată nu mai pot mânca. Mă ridic de la masă şi merg la internet să caut un mesaj care ar putea să-mi spună ce s-a întâmplat. Nu e nici un mesaj dar prietenii de la biroul Word Made Flesh din America sunt online şi îmi spun să merg acasă pentru că voi mai primi un telefon din România. Mă sperii şi întreb despre ce e vorba dar nu mi se spune. Alerg acasă şi pe măsură ce mă apropii mi se moaie inima. Înainte să intru mă gândesc la tatăl meu…dacă nu mai e în viaţă? De unde gândul ăsta nebun? Tata nu e bolnav. De fapt aştept o scrisoare de la el. La ultimul mesaj era vesel şi îmi spunea despre cât de bine îi era. Aştept fotografii cu pisica lui…de unde gândul că nu ar mai fi în viaţă?

Intru…şi Chary mă priveşte plângând. Ştiu…ştiu ce s-a întâmplat…şi fără să aştept să-mi spună mă prăbuşesc…e adevărat, tatăl meu nu mai este. Plâng pentru câteva minute după care ceva puternic, mai puternic decât mine mă ridică şi mă ajută să gândesc.

Sună telefonul din nou şi aud o voce dragă…aud cuvinte în limba mea pe care nu vreau să le mai înţeleg. Aflu detalii, aflu cum a plecat tatăl meu dintre noi, aflu cum se simte mama, cum se simt surorile mele…aud o întrebare: ce putem face de aici? Şi răspund mecanic: să mă aduceţi în România cât mai repede!…închid.

Stau în picioare. Nu mă prăbuşesc, nu plâng – nu am timp să plâng. Calculez rece tot ce am de făcut şi încep alergarea. Sunt multe detalii pe care trebuie să le rezolv şi sunt singură. Mă cutremur când aud cuvântul singură. Urmează să cumpăr bilet pentru a pleca în seara asta în La Paz, de acolo…mi-e frică să mă gândesc la cum va fi călătoria. îmi dau seama că am rămas fără bani (până acum primeam banii de la Andy, din contul lui) şi mi se întunecă totul în faţă. Aranjez călătoria spre La Paz, ajung acolo mâine dimineaţă, apoi sun pe toţi prietenii mei de aici să le spun despre plecarea mea apoi mă întorc. Primesc bani de la oameni care abia mă cunosc, primesc telefoane din România şi ştiu în fiecare oră cum sunt cei de acasă…primesc o putere uimitoare care aproape mă sperie şi sunt liniştită. Îl simt pe Dumnezeu atât de aproape, Îi simt mâna puternică pe umărul meu şi Îi mulţumesc pentru tot în fiecare secundă de luciditate. Am greşit…nu sunt singură. El este cu mine într-un fel în care nu L-am experimentat niciodată.

seara.

Îmi iau rămas bun de la familia mea din Cochabamba şi plec spre La Paz. Terminalul de autobuze geme de lume şi e un zgomot infernal. Din când în când se face linişte dar gurile lor se mişcă…şi îmi dau seama că liniştea e doar în capul meu. Căldura de aici mă omoară. Mă aşez şi pornim. Ar trebui să mă opresc acum, sunt aşezată dar în mintea mea încă alerg. Ar trebui să pot plânge, acum am timp dar ceva din mine îmi spune că încă nu pot face asta. Am să o fac ACASĂ. Acum sunt pe drum. Nu pot să dorm şi privesc noaptea având doar un singur lucru în minte. Tatăl meu nu mai este iar eu nu îmi pot lua rămas bun de la el. Nu voi ajunge la înmormântare.

10.01. dimineata

Ajung în La Paz, e atât de frig aici şi urmează o alergare nebună la agenţiile de călătorie, la ambasade (va trebui să trec prin Peru), la Biroul de Imigrări…paşaportul meu e încă acolo. Sunt multe de făcut şi plâng câte puţin când mă aşez prin autobuze sau taxi-uri. Ochii îmi umblă după interneturi. Le văd pe fiecare stradă şi calculez rapid cât de mult mă depărtez sau mă apropii de ele, pentru că atunci când obosesc şi îmi pierd puterea citesc mesajele…dragii mei prieteni sunt cu mine, sunt atât de aproape chiar dacă sunt împrăştiaţi prin toată lumea. Ceilalţi misionari sunt în El Salvador, alţii au rămas la birou în America şi de acolo mă ajută cu documentele de care am nevoie, cei din România îmi aranjează călătoria din Peru spre casă. Nu pot să plec imediat, trebuie să mai aştept o noapte iar eu aş zbura dacă aş avea aripi. Îmi amintesc de una din prietenele mele care ar putea să fie în La Paz….sun şi strig în telefon că am nevoie de cineva care să vorbească cu mine înainte să încep să vorbesc singură. Îşi lasă tot şi vine să-mi fie aproape. Îmi aduce aminte si de mâncare…uitasem. stă cu mine în noaptea asta şi apoi toată dimineaţa în aeroport.

Da…greşisem…nu sunt singură.

seara

Ajung în Peru în câteva ore. E cald din nou şi sunt la altitudine joasă. Încep durerile de cap dar simt în continuare puterea asta uimitoare care mă ţine în picioare. Stau în Peru o zi şi jumătate. Am timp să îmi revăd prietenii şi să îi cunosc pe cei cu care doar comunicasem prin email cu o zi înainte. Toţi îmi sunt aproape, toţi încearcă să mă ajute. Vorbesc cu ei, merg pe străzi (încă mai sunt multe lucruri de rezolvat cu biletul meu de avion) dar…mintea mea este doar acasă iar cuvintele mele ies mecanic şi vocea pe care o aud nu e a mea. O altă noapte ciudată, mă trezesc şi nu ştiu unde sunt. Încă nu sunt acasă.

Va urma…

Cristina Tudose

® Flacăra Închinării Media