Numele meu este Daniel Ispas, am 27 de ani şi sunt din Romania. Sunt căsătorit cu o fată din Anglia, foarte frumoasă, şi suntem binecuvântaţi cu un fiu minunat. Aş vrea să îmi rezerv câteva momente ca să vă spun povestea mea.  Motivul pentru care vă spun povestea mea, este ca să vă încurajez pe voi să credeţi, în Dumnezeu. Societatea de astăzi vă spune că nu există Dumnezeu, iar chiar dacă ar exista unul, nu se merită să credeţi în El, pentru că nu v-a schimba cu nimic viaţa ta, nici nu o v-a îmbunătăţi. Încă de mic copil am fost învăţat că întotdeuna există 2 părţi ale povestirii. Iar în povestea mea aş vrea să stau de partea lui Dumnezeu. Aş vrea să citeşti tot, chiar dacă vei fi tentat să te îndoieşti că tot ce e scris aici e adevărat. Mă rog să ai curajul să citeşti până la sfarşit să te gândeşti şi apoi să decizi dacă vei crede sau nu.

Totul s-a întâmplat acum 16 ani în vara anului 1992, iar pe atunci aveam 9 ani. Pe vremea aceea trăim la o fermă de peşte lângă un sat din vestul României, numit Cărand. Erau 7 persoane care locuiau la acea fermă. Eu, părinţii mei, fratele meu, cele 2 surori şi mătuşa, sora mamei. Tatăl meu era păstorul bisericii locale şi lucra full-time la ferma de peşte.

Totul a început într-o sâmbătă dimineaţa, când familia mea se pregătea să meargă la o nuntă, şi pentru că  tatăl meu oficia acea nuntă, pregătirile au început de dimineaţă. Pe la ora 10, mama rugase pe una din surorile mele să meargă în sat să cumpere nişte ouă, pentru ca matuşa să pregătească un tort pentru duminică. Şi pentru că era cam 1 km de mers pe jos, mama rugase un frate de al meu să o însotească, dar el a refuzat. O rugasem pe mama să mă lase pe mine să merg dar nu a vrut, şi abia după o mare de lacrimi, a spus, bine, du-te, dar să fi băiat bun. Mai apoi sora mea care avea 5 anişori, vroiă să meargă şi ea, aşa că în final, toţi 3 am pornit în sat, la plimbare.

Pe o dimineaţă frumoasă de vară ca şi aceea, rareori găseai pe cineva acasă, pentru că toată lumea în general era la câmp, muncind pământul.

Pe când am intrat în sat, din neant a apărut un om care fugea foarte repede spre noi. S-a oprit la o distanţă oarecare de noi, şi m-a rugat să merg cu el. Pentru că era un om din sat, şi îmi era familiară faţa lui, m-am apropiat de el încet. M-a întrebat cine sunt, şi pe când încercam să îi răspund, totul a devenit întunecat.

Omul acela avea probleme psihice, şi în acea dimineaţă avusese o ceartă cu tatăl său. Cearta s-a încheiat cu el, ieşind afară, trântind uşa, şi amenintând că v-a omorâ prima persoana care îi va sări în faţă. Eu şi surorile mele, am fost primele persoane pe care le-a întâlnit pe drum. În timp ce îi răspundeam la întrebare, m-a apucat de picior, şi mă târa ca pe o bucată de lemn.  A lovit pământul de vreo 5 ori, şi apoi iarba de câteva ori.

Desigur surorile mele strigau în disperare după cineva să iasă în ajutor.  Peste drum locuia un cuplu mai în vârstă, soţul era vânător, ceea ce înseamna că avea o armă. Când au auzit strigătele şi au văzut ce se întampla afară, au ieşit cu arma, dar acel om, a reuşit să fugă, lăsându-mă în drum, pe moarte. Soţia a venit repede să vadă dacă sunt bine, iar soţul a luat surorile mele, le-a băgat în casa, şi a sunat ambulanţa şi pe părinţii mei.

Telefonul a sunat, mama a răspuns, dar nu a putut zice nimic. A lăsat telefonul iar lacrimile au început să-i curgă pe obraji. S-a uitat la tatăl meu şi a spus: “ a fost un accident, şi fiul nostru este pe moarte.” Ei s-au grăbit la locul faptei, şi între timp a sosit şi ambulanţa care m-a dus degrabă la cel mai apropiat spital, într-un orăşel nu foarte departe. Când am ajuns la spital, au încercat să mă stabilizeze, pe când eu eram  inconştient, şi apoi m-au trimis la un spital mai mare din zona, la 70 km depărtare.

Dintr-o dată am realizat că totul este întunecat, şi auzeam o sirenă şi o femeie care plângea. Nu a durat mult până am realizat că e mama mea, şi atunci am încercat să-i vorbesc. Datorită impactului cu pământul faţa mea era aşa de umflată că îţi dădeai seama cu greu de diferenta dintre ochii mei, nasul sau gura. Când mama a realizat că sunt treaz, eu am încercat să-i vorbesc, şi a început să plângă şi mai tare, dar s-a apropiat de mine ca să înteleagă ce vreau să zic. Îmi amintesc că am întrebat-o, ce nu este în regula, şi ea mi-a spus “ nu-ţi face griji dragule, totul va fi bine” , şi eu am început să îi spun povestiri din Biblie. Poveşti ca şi Daniel în groapa cu lei, David şi Goliat, şi alţi. Dar în apropiere de spital am rămas din nou inconştient.

Când am ajuns la spital am fost dus la terapie intensivă, iar câţiva medici au început să mă examineze.  După mai bine de o oră au venit la părinţii mei şi le-au spus:

o să fiu cinstit cu voi; lucrurile nu arată foarte bine. Este stabilizat, dar şansele de supravieţuire sunt mici. Şi chiar dacă va supravieţuii cred că îi va fi mai bine dacă l-aţi lăsa. Este orb, picioarele îi sunt aşa de vătămate că nu se mai pot repara, asta înseamnă că nu v-a mai putea merge sau vedea niciodată de azi înainte, şi datorită leziunilor la nivelul capului probabil că şi creierul i-a fost afectat. Aşa că eu cred că ar trebui să vă rugaţi pentru el, şi cel mai bine i-ar fi să moară.

Situaţia era ceva de genul acesta. Ochii îmi erau distruşi. Picioarele îmi erau răsucite de la genunchi, până la gambă, aşa că picioarele mele arătau înspre spatele meu.  Maxilarul îmi era rupt în 2, iar capul arăta groaznic.

Când părinţii mei au auzit situaţia, inima le-a sângerat de durere, dar au spus ca mă vor viu cu orice preţ, indiferent cum voi fi, ei vor avea grijă de mine.

Când mi-am recăpătat conştiinţa, am realizat tot ce s-a întâmplat chiar dacă nu puteam vedea, sau nu realizam  că încă nu-mi simt picioarele deloc.  Simţurile sunt aşa uimitoare când eşti orb, puteam recunoşte fiecare persoană chiar în momentul în care intra în cameră. Doctori nu s-au chinuit prea mult să mă cureţe pentru că ei credeau că sunt pe moarte şi totul este o chestiune de câteva ore până se va întâmpla. Dar oră după oră trecea şi eu realizam tot mai mult ce se întâmplă în jurul meu.

După  câteva zile de la accident un grup din Anglia a venit ca să viziteze spitalul. Totul se întâmpla la 2 ani după căderea comunismului, şi la 40 ani sub sistem comunist, Romania avea nevoie de ajutor. În timp ce ajutoare şi aparate erau donate spitalului,  aveau împreună cu ei şi un grup de doctori şi oameni de caritate, care erau deasemenea creştini, vroind să vadă progresul spitalului.  Şi aşa se facea că printre ei, era o doamnă care era de la o organizaţie de caritate şi o cunoştea pe mama foarte bine.

Când a auzit că sunt în spital a cerut imediat personalului spitalului să o ducă la mine împreună cu acea echipă. Nu au putut sa creadă ce s-a întâmplat după ce au auzit povestea, şi l-au întrebat pe tatăl meu dacă se pot ruga pentru mine.  S-au adunat cu toţi în jurul patului meu, au întins mâinile şi au început să se roage.

Eram treaz, şi îi auzeam rugîndu-se, şi dintr-o dată femeia care ştia foarte bine familia mea ( numele ei era Donna)  a spus “ Halleluyah, Daniel poate vedea” , chiar şi azi pot auzi acele cuvinte foarte clar în mintea mea.  Liniştea sa aşternut peste camera. Doctorii români erau undeva în spatele camerei şi au început să şoptească: “îşi bate joc de noi?  Am văzut personal că ochii îi sunt orbiţi, şi că nu poate vedea.” De fapt toată lumea era confuză cu excepţia acelei doamne care a spus încă odată, “Haleluyah, Daniel poate vedea.” Ea continua, o să vă demonstrez, a luat o maşinuţă de jucărie din unul din saci, a venit lângă mine şi a întrebat, Daniel ce ţin în mână? Tăcerea s-a aşternut din nou peste toţi cei din cameră, în timp ce aşteptau reacţia mea.  Încet am început să mormăi ceva; mama mea mă încuraja să vorbesc mai tare. Am luat o gura mare de aer, şi am spus clar O maşinuţă de jucărie, şi continuă, ce culoare are, am luat o altă gură sănătoasa de aer şi am răspuns: roşu cu negru şi are o dungă albă de asemenea. Nimeni nu putea să-şi creadă propriile urechi şi ochi; iar doctorii români au început să şoptească iarăşi: dacă asta e o glumă nu e amuzant.  S-a apropiat de pat şi au început să-mi pună diferite întrebări, ce culoare au pereţii, unde e uşa, chiuveta, ce haine poartă fiecare, şi aşa mai departe.  După câteva minute toată lumea trebuia să recunoască că au fost martorii unui miracol.  Chiar dacă au ezitat doctorii, au trebuit să confirme că văd, şi încă destul de bine. Toată lumea a început să îl laude pe Dumnezeu pentru miracolul care a avut loc. Liderul echipei din Anglia a propus să se facă o rugăciune şi pentru picioarele mele. Aşa că in timp ce eram în pat întins, acoperit cu patura, ei au întins mâinile şi au început să se roage. După câteva minute toată lumea a terminat rugăciunea, şi s-a făcut linişte. Cineva s-a apropiat şi a tras pătura.

Ca să vă reamintesc situaţia picioarelor mele, de la genunchi în jos erau răsucite până la spate, ceea ce înseamna că genunchii nu se mai pot repara sub nici o formă. Picioarele erau îndreptate înspre spate şi eu nu le simţeam deloc.

În timp ce îmi lua aşternutul, toată lumea a luat o gură de aer aşteptând să vadă ce se va întampla. Şi i-a ghiciţi? Da aveţi dreptate; picioarele îmi erau la locul lor, genunchii îmi erau îndreptaţi normal, la fel şi gambele, şi le puteam simţii şi mişca. Toată lumea din camera era în stare de şoc, doctori români priveau fară putere, puteai să citeşti pe feţele lor, “trebuie să existe un Dumnezeu, trebuie să existe mai mult decât am ştiut eu. “ În câteva minute, zeci de asistente au început să-mi cureţe faţa şi trupul. De pe drumul morţii în 2 săptămânii eram acasă, pentru recuperare completă. De la acea dată şi până azi, nu am mai avut probleme cu picioarele, sau ochi, deloc.  La 10 ani deja jucam fotbal, şi iubeam alergatul.

Poţi crede că nimic din ce ai citit nu este adevărat, dar este pentru că stau aici şi vă povestesc personal,  nu este ceva ce am citit sau auzit, ci ceva ce am simţit şi experimentat.

Daniel Ispas- Arad