Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, să ne  păzească  inimile şi gândurile în Hristos Isus şi fie îndurarea Domnului  peste noi, după cum o nădăjduim noi de la EI!

Mă numesc  Anda şi am prilejul să am 22 de ani binecuvântaţi de la adoratul nostru Împărat.

Am bucuria să trec prin una din feluritele încercări care sunt lăsate  omului care îşi doreşte cu adevărat  o viaţă neprihănită . De mică copilă de la vârstă de 6 ani, mi s-a pus un diagnostic care ne-a înfiorat pe toţi. Această încercare avea să se numească Distrofie musculară progresivă de tip Duchenn (cu alte cuvinte o atrofiere a muşchilor începând din partea inferioară a membrelor până în cea superioară, care are că final afectarea muşchiului miocardic şi evident survenirea morţii).

Am înţeles că urma să îmi trăiesc o viaţă care pe zi ce trecea devenea tot mai limitată, aşa încât la vârsta de 10 ani am ajuns să fiu dependentă de un fotoliu rulant. Atunci am realizat că eu nu trebuie să fiu o persoană care să dau înapoi, rezumându-mă la a mă plafona. Aşa că am încercat să am o viaţă cât mai activă, să interelationez cu societatea care mă înconjura. Aveam prieteni, colegi de clasă dar în mod special aveam familia aproape. Mai am doi fraţi şi o soră,  toţi mai mari ca mine care încă din debutul acestei încercări  au fost alături de mine susţinându-mă moral, iar părinţii au fost pilonii de neclintit care Domnul i-a aşezat lângă mine din partea cărora am primit cel mai minunat sprijin.

Îmi vedeam de viaţă cu pace în inimă în general, dar  existau momente în care îmi uram condiţia în care mă aflam pentru simplu motiv că nu pot face mai multe. Dar şi aşa în general îmi plăcea să mă plimb şi să acostez oamenii de vârstă a treia care stăteau pe afară obosiţi şi trudiţi de a lor viaţă, îmi plăcea să-i ascult şi să excelăm pe teme universale precum viaţa, credinţa, moartea şi altele. Dar când venea vorba de credinţă, eram cea care mai mult ascultam pentru că nu ajunsesem să îl cunosc pe Dumnezeu cu adevărat, nu mă rugam, nu ştiam că există Adevărul Scripturii şi că pot avea acces la El. Astea toate până cam la vârsta pubertăţii când părinţii mei au înţeles chemarea care Domnul le-a făcut-o şi am început să  frecventez biserica cu ei.

Dar aceasta începuse să devină rutină, mergeam cu ei la biserică în mod special duminica pentru că programele erau frumoase şi încântau urechea însă nu şi inima mea. Citeam Cuvântul ca pe o poveste uneori mai plictisitoare alteori interesantă, însă fără să îmi dau seama, Dumnezeu încet încet sădea în mine o dragoste infinită faţă de El care ma ajutat să înţeleg ce înseamnă să ai pace în mijlocul furtunii. Mă frământa foarte mult ideea că sunt creată după chipul Lui şi mă întrebam dacă sunt după chipul Domnului înseamnă că şi El are o anumită problemă, dizabilitatea ?

Am  ajuns să închei legământul în apă în urma unei faze a bolii când progresase aşa de tare că nu mai puteam să îmi mişc mâna , iar ulterior ajunsesem pe pat nemai alimentându-mă vreo două săptămâni. Timp în care părinţii erau încurajaţi să se aştepte la ce e mai rău adică decesul. Însă în acele momente critice Dumnezeu prin dragostea Lui a ales să-mi vorbească şi să mă trezească la realitate, punându-mi întrebarea dacă voi murii sunt pe veci pierdută deoarece în viaţă sufletul conta, nu trupul. Aşa că am ajuns să mă rog Domnului sincer cum poate nu mă mai rugasem, să îmi îngăduie timp să mă fac bine şi să închei legământul cu El. Eram la vârstă de 18 ani prin ianuarie, când mă rugasem, iar până în vară mi-am revenit formidabil de bine că reuşisem să dau bacalaureatul folosindu-mi din nou mână pentru scris, dar mai mult în octombrie 2oo6 încheiam legământul în apă cu Domnul.  Din momentul acelei încercări pot spune că am început adevărata mea viaţă spirituală , respiram prin rugăciune şi trăiam prin Cuvânt. Astfel am luat seama ca să nu mi se îngreuneze inima de îngrijorările acestei lumi vremelnice ci să mă pregătesc ca ziua Domnului să nu vină pentru mine ca un hoţ.

Am aruncat toată povara mea în braţul Lui liniştită fiind că El însuşi  se îngrijeşte  de ea. Citeam Biblia conştientă fiind că Biblia este singura carte al cărei Autor este prezent când o citesc.

Timpul trecea iar eu am încercat să rămân vegheatoare asupra căii mele, să mă umplu cu credinţă vie, să fiu om, să mă întăresc cu puterea Celui care prin rugăciune mă învăţa să veghez în ea cu mulţumire. Deci ajunsă la lumină, mă străduiam să trăiesc precum un fiu al luminii, radiind celor din jurul meu bunătate , neprihănire şi adevăr. Îmi place să-l numesc pe Dumnezeu un Tată finuţ, deoarece de atâtea ori îmi întărea încrederea în El prin lucruri mărunte , care aveau apoi să îmi fie o solidă temelie în cuproarele prin care avea să îngăduie Domnul să trec. Spun cuptoare deoarece viaţa nu avea să îmi fie de acum înainte presărată cu petale luând-L pe Dumnezeu ca şi garant al scutirii de încercări.

Astfel că în iarnă anului 2oo9 ajunsesem să fiu internată în spital suspectă de gripă Ah1N1. Am făcut testul, care a fost trimis la Bucureşti unde a ieşit că nu sunt bolnavă de acel virus. Dar eu făceam febră de până la 4o,4 grade.  Începusem să fac septicemie în urma unei răni din zonă inghinală ce o aveam de vreo patru ani deschisă, iar acum se infectase.

După lungi investigări şi tratamente pentru septicemie, medici au ajuns la concluzia că osul piciorului drept era tot negru şi că trebuia îndepărtat prin amputarea piciorului. Pentru moment am fost descurajată realizam că visul meu de a merge era năruit complet. Dar în final m-am decis să fac operaţia pentru că dacă nu aş fi făcut-o aveam riscul ca în 4 zile să fac din nou septicemie şi să mor.

Cineva spunea: „Omul care poate fi mulţumit şi fără să privească la gloria lui Cristos sau care rămâne nemulţumit şi după ce vede gloria lui Cristos nu este omul pentru care S-a rugat Cristos!” Aşa că ştiam că Dumnezeu a pregătit mai dinaninte din veşnicie toate aceste lucruri pentru mine. Am mers la operaţie  cu o pace pe faţa mea, pace neînţeleasă de colegele din salon, care ulterior i-au mărturisit mamei mele că sunt uimite de starea liniştită ce o aveam când m-am dus la operaţie, operaţie destul de grea cu pierderi mare de sânge şi înaintea căreia medici m-au lăsat să înţeleg că am şanse slabe să trăiesc.

Operaţia a durat 4-5 ore după care am fost dusă la secţia de terapie intensivă. Dar am stat după-masă, după operaţie şi seara acolo foarte puţin pentru că m-am cerut  la salon. Ajunsă acolo mi s-a dat un salon gol pentru a avea linişte şi a-mi reveni credeam noi , însă eram de fapt pusă la izolare deoarece în timpul operaţiei sau la A.T.I. am luat o bacterie intraspitalicească denumită Acinetobacter baumanni. Din pricină ei nu mi se închideau rănile, asta ştiam noi de la medici fără să ne spună că dacă ea se trage la organele cu ţesut moale eu voi muri, asta aflasem de pe internet când am început cu mama să căutăm să aflăm mai multe despre bacteria aceasta , pentru că din spital nu ni se furnizau prea multe date.

Am stat aproximativ şase luni în spital, timp în care am încercat şi acolo să fiu atât pentru cadrele medicale cu care intram în contact cât şi pentru oamenii simpli să fiu o lumina, să arăt speranţă, încredere în Dumnezeu. Uneori foloseam cuvinte, dar am întâlnit situaţii în care doar comportamentul  era suficient ca Dumnezeu să vorbească în cugetul omului. Atunci am învăţat că Dumnezeu nu este un Dumnezeu mărginit, aşa cum noi încercam să i-L percepem prin mintea noastră limitată ci Dumnezeu îngăduie întristări uşoare, de o clipă, peste noi pentru că El vrea să lucreze  o altă greutate veşnică, de slavă în noi.

Domnul încearcă pe cel neprihănit şi încercarea prin care mă trece pentru mine e scumpă deoarece ştiu că Dumnezeu pe cine îl încearcă pe acela îl iubeşte şi mă tem de El şi nădăjduiesc în bunătatea Lui.

Acum de curând am terminat sesiunea de examene de vară, deoarece sunt studentă în anul 3 în cadrul facultăţii de ştiinţe juridice, facultate ce o urmez fiind un dar din partea  Împăratului meu, prin care îmi arată încă o dată că pot totul în El deoarece El mă întăreşte (fapt continuu, nu unul înfăptuit o dată şi atât). De acum las în mâna Sa Atotputernică viaţa mea ştiind că El mă va ajuta pe calea aceasta frumoasă să umblu prin credinţă. Am pacea că El se va îngriji de tot ce va urma în continuare, iar când voi străbate  Valea Plângerii, o va preface  într-un loc plin de izvoare, şi ploaia timpurie El o va acoperii cu binecuvântări. Ştiu că cea mai frumoasă binecuvântare pe care mi-aş dori-o în viitorul apropiat ar fi căsătoria, un capitol puţin delicat pentru mine însă foarte frumos pentru Dumnezeu ca o voie a Sa bună plăcută şi desăvârşită pentru mine. Doamne ajută-mi.

Ca ultim gând acum înainte de a încheia acest minirezumat al vieţii mele, aş  vrea să spun că lacrimile vărsate pentru tine sunt un semn de slăbiciune, dar lacrimile vărsate pentru alţii sunt un semn de putere, dragostea din inima ta nu este pusă acolo pentru a rămâne, dragostea nu e dragoste până nu o dăruieşti. Dacă ţi s-a dăruit o noua zi să trăieşti pentru Regele Regilor atunci  fii mulţumit să mergi pe Calea  care duce spre El .

Trei versete din Cuvânt aş vrea să le mai menţionez care îmi sunt foarte, foarte dragi şi acelea ar fii:

Psalmi 73:28 Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale.

Psalmi 118:17 Nu voi muri, ci voi trăi, şi voi povesti lucrările Domnului.

Filipeni 4:13 Pot TOTUL în Hristos, care mă întăreşte.

Anda  Mal

® Flacăra Închinării Media