Fiind creştini, am fost educaţi într-un spirit civic corect, într-un gând frumos faţă de natură şi societate, într-o perfectă armonie cu oamenii, într-o respectare sinceră a creaţiei. Fiind creştini, am fost educaţi să fim fericiţi, am fost îndrumaţi în tainele fericirii, am fost siliţi să acceptăm oprobriile nerespectării legilor care o aduc. Educaţia creştină ne-a învăţat cum să ne închinăm, ne-a învăţat să ne formăm idealuri despre viaţă şi ceruri, ne-a îndrumat să devenim oameni maturi spiritual. Urmând acele educaţii corecte, am reuşit să ne formăm o idee despre lumea în care trăim şi astfel, să înţelegem noţiunile de bine şi de rău. Înţelegem că binele apare din Dumnezeu şi răul vine de la Diavol, apoi, suntem educaţi să alegem binele în detrimentul unui iad plin de seducţii plăcute firii cu care ne naştem.

Educaţia creştină apare ca o tradiţie necesară Scripturii, apare atunci când totul pare că nu este explicat coerent sau suficient. Ştim că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, doar că, uneori, tace în chestiuni care ne frământă prea mult pe noi, creştinii. Atunci se ridică o problemă care în secolul nostru este foarte grea. Ce facem când Dumnezeu alege să tacă?

De cele mai multe ori când Biblia tace, oamenii aleg interpretările care le favorizează felul de a trăi într-un mod plăcut naturii din care fac parte. Aici apare şi educaţia creştină.

Ni se propun nişte norme pe care trebuie să le urmăm, norme fără de care nu am fi fericiţi pe pământ sau sus în ceruri. Pornim de la ceva biblic şi ajungem să interpretăm Divinitatea după umanitatea noastră şi astfel, se pierde esenţa. Când Dumnezeu a spus că trebuie să căutăm înţelepciunea, vorbea foarte serios. Aici intră renunţarea la nebunie, la prostie (N. Steinhardt spunea în Jurnalul Fericirii că nicicând, niciunde, Dumnezeu nu ne-a cerut să fim proşti) şi când vorbim de un subiect aşa de vast, este greu să îl consumăm uşor. Trecând de educaţia creştină, datoria unui creştin este aceea de a căuta înţelepciunea (şi nu vorbim despre matematici superioare), de a se înţelepţi printr-o viaţă frumoasă (Eclesiastul spune că Dumnezeu a pus în noi chiar şi gândul veşniciei). Gândul veşniciei apare ca o necesitate pentru lupta în favoarea binelui, pentru că fără o direcţie în care să mergem, nu putem ieşi din starea în care ne aflăm.

Fericirea nu se găseşte într-o formulă fantastică. Ea apare simplu în Sfânta Scriptură ca o decizie de a trăi diferit de o societate egoistă, în degradare morală. Păstrarea moralităţii, care este pusă în noi de Dumnezeu, este suficientă pentru a porni către înţelepciune. Aici nu este nevoie de definiţii, de teologizări. Mergi şi fă binele, spune Isus. Ajută pe văduvă, pe sărac, iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, iartă-l la fel de uşor cum te ierţi tu pe tine (o, şi cât de uşor ne iertăm defectele sau păcatele), spune oamenilor despre acest “gând al veşniciei”, dacă vezi pe stradă un om căruia îi este frig, îmbracă-l, dacă vezi pe cineva în suferinţă, nu-l ignora. Fericirea se găseşte în natura noastră. Dăruind, vom dobândi, şi aici nu mă refer la comori, ci la satisfacţia care se naşte în umanitatea noastră. Fericirea nu se găseşte în forme impuse sau în asceze la maximul nebuniei. Fericirea este în noi din naştere şi nu are nevoie decât de o inimă deschisă pentru Cuvânt şi de o mână întinsă care să ofere ceea ce inima dă.

Generaţia noastră se axează pe formele educaţiilor, un alt fel de robotizare, dar Dumnezeu niciodată nu a cerut imposibilul, ci a spus să studiem Scripturile, pentru că în ele găsim gândul veşniciei, în ele avem gândul fericirii şi în ele găsim oameni care s-au ridicat din colb şi au schimbat lumea.

Atâta timp cât vom cunoaşte Adevărul, vom fi liberi să ne ridicăm în căutarea înţelepciunii fără de care viaţa, într-o lume degradată, este imposibilă, asta dacă viaţa pe care o dorim este aceea de om, şi nu de şacal.

Normele impuse de oameni vor sărăci înţelepciunea, dar Cuvântul liber va da viaţă. Nu vă opriţi în forme cu fond uman, nu vă blocaţi în criterii învăţate forţat, în tipare care nu au legătură cu ceea ce Dumnezeu doreşte. Tinerii, gândiţi, alegeţi înţelepciunea prin libertatea unei gândiri născute din Cuvânt. Aruncaţi nebunia formelor care vandalizează trupul şi îngreunează legătura cu Divinitatea, pentru că Hristos niciodată nu ne-a cerut să punem asupra noastră un jug mai greu decât păcatele umanităţii.

Fiind creştini, este suficient să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El, pentru a gusta fericirea în forma ei pură, pentru că restul vine de la sine.

Rostul înţelepciunii nu este acela de a ne ridica mândria în stări de exaltare, ci acela de a ne păzi sufletul în dorinţa de a ne menţine curaţi şi cu o minte intactă, în lumina unei vieţi frumoase.

Proverbe 2:10  ”Căci înţelepciunea va veni în inima ta, şi cunoştinţa va fi desfătarea sufletului tău; ”, 2:11  ”chibzuinţa va veghea asupra ta, priceperea te va păzi.”

Vali Balcan- Bucureşti

® Flacăra Închinării Media