“Bucuraţi-vă ca nişte copii, ca păsările cerului.” – Fiodor M. Dostoievski

Urmăream un copil. Alerga după fluturi. Râdea. Râs de copil ce îmbrăţişează natura, cerul, fericirea. Când are fericirea în ochi, în surâsul lui, ea nu-l va uita.

Ce este acel ceva ce ne împiedică sa fim copii? Ce ne împiedică să alergăm după fluturi?

Oameni mari cufundaţi în rutină. “Vezi tu, am avut atât de mult stres în ultima vreme, am o grămadă de probleme.”; “Trebuie să rezolv cutare şi cutare, ştii, sunt un om ocupat.”;  “N-am eu timp de zâmbete şi culori, se întâmplă prea multe. Viaţa este grea.”

Ce ne opreşte? Cine stă între noi şi fericire? Doar noi înşine.  Bucuria celui rău e să ne vadă cufundaţi în rutină, indiferenţi.  Bucuria lui este să uităm. Să uităm să ne bucurăm de lucrurile simple ale vieţii, să uităm a alerga după fluturi, să uităm a dansa, să uităm a iubi viaţa. [Mai mult]

“…prin aratarea Mantuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea si a adus la lumina viata…” – 2 Timotei 1:10

Au trecut aproape patru ani de cand poporul evreu incepuse sa spere din nou. In fata lor statea un om extraordinar… un lider care parea perfect pentru a conduce Israelul la prosperitate… un urmas a lui David. Sperau din nou… credeau din nou… Il primisera chiar in Ierusalim, isi asternusera hainele in fata Lui si I-au cantat din toata inima… iar acum?! totul s-a naruit! Speranta lor zacea moarta intr-un mormant… soldatii romani il pazeau iar cei care L-au urmat in timpul vietii, stateau ascunsi! S-a pierdut speranta…

Cred ca pentru cateva zile, chiar si moartea insasi a crezut asta! Il avea pe Isus, pe Cel care a spus: “Eu sunt VIATA!” – ei bine, poate a fost viata; acum era doar o alta persoana moarta, adica fara viata! Daca ar fi putut, ar fi urlat moartea de bucurie! Singura amenintare venea din partea lui Isus… s-a dus si El – s-a pierdut speranta… [Mai mult]

Niciodată nu o să putem vorbi despre „dragoste” în afara perimetrului „Isus Cristos”! iar când vorbim despre dragostea lui Isus, cuvântul „dragoste” se scrie pe litere S A C R I F I C I U !

Dragostea a fost sacrificiu în momentul în care Isus s-a lăsat prins, târât în faţa marilor preoţi, interogat, scuipat, lovit, batjocorit, interogat din nou, bătut şi condamnat la moarte. Şi-a dus crucea… a băut paharul cu păcatele mele şi a tale…

Era o noapte agitată în Ierusalim… mii de oameni veneau pentru a sărbători sărbătoarea Paştelui, pentru a aduce jertfe la Templu fără să ştie că între ei era Jertfa Supremă, era Cel care pentru noi, oameni care L-am trădat şi Îl vom trăda în continuare, s-a despărţit de Dumnezeu.

Cel care a putut să îi privească pe toţi în ochi şi să întrebe „ Cine dintre voi poate dovedi că am păcat?”, singurul până atunci şi şi de atunci încolo care a putut întreba aşa ceva – El a murit pentru mine şi a murit pentru tine! [Mai mult]

Suntem la sfârşitul ultimei săptămâni petrecute de Isus pe acest pământ – săptămâna dragostei absolute. Şi, dacă studiem cele patru evanghelii, putem observa că acestea oferă aproape o treime din conţinutul lor acestui punct culminant din viaţa lui Isus. Două dintre evanghelii relatează evenimente cu privire la naşterea Sa; toate oferă câteva pagini despre învierea Lui şi, înainte, relatează amplu evenimentele premergătoare morţii sale. Era ultima zi din viaţa lui Isus în libertate, dar şi a lui Iuda, în acelaşi timp - “Dar Satana a intrat în Iuda…” – Luca 22:3. Aceasta a fost ziua a cărei seri a adus faţă în faţă trădătorul cu dragostea adevărată, la ultima cină. O zi tristă pentru Isus - “A început să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare” – Matei 4:21 ; o făcea şi pentru Iuda. Cu siguranţă că pentru ceilalţi ucenici toate învăţăturile date de Isus la această cină au trezit în ei cele mai îndrăzneţe vise: “…vă pregătesc Împărăţia…”, “…dar, îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. Au fost momente sublime, însă niciunul probabil nu şi-a dat seama de adevărata valoare a momentului pe care îl trăiau. Niciodată nu vom înţelege cum ar fi fost să fim acolo, având în vedere faptul că ne-am obişnuit aşa mult cu acest act – cel de luare a cinei. [Mai mult]

Mă numesc Găluţi Adrian, sunt din Localitatea Şintereag, judeţul Bistriţa – Năsăud, am 25 de ani şi doresc să vă marturisesc cum Dumnezeu a lucrat în viaţa mea.

Oricare ai fi tu, care citeşti această mărturie, ea e scrisă de un tânăr căruia în urmă cu 8 ani, la vârsta de 16 ani, inima a încetat să-i mai bată pentru câteva momente…

Apoi, la finele anului 2003 în prima seară de Crăciun, deplasându-mă cu maşina cu 2 prieteni înspre una din bisericile din oraş, Sfânta Treime, am suferit un accident de maşină la o distanţă de doar 10 km de casă.

Datorită faptului că era noapte şi pentru că am pornit de acasă târziu, ne grăbeam. În satul vecin, şoferului i s-a părut că vede pe cineva trecând strada şi a frânat brusc. Eram cu o maşină care avea doar 2 locuri, iar în spate avea ladă; fiind mai tânăr am ales să stau acolo. În momentul când şoferul a frânat, neavând de ce să mă ţin, am dat cu capul de uşa din spate a maşinii, pierzându-mi conştienţa. Pentru că maşina era uşoară de spate şi viteza era cam mare, ne-am rostogolit de trei ori. În spatele nostru, cu o altă maşină veneau fratele meu cu soţia, sora mea, şi tatăl meu, ei au fost martori la toată scena. După ce maşina s-a oprit, fratele şi tatăl meu au pornit să mă caute, să mă strige dar eu nu răspundeam… Intrasem în comă. [Mai mult]

Când trec prin curtea blocului, parcă aş mai zăbovi la căldura soarelui care nu se grăbeşte să slăbească în intensitate deşi noua pagină din calendarul inspirat deja decorează o porţiune de perete cu frunze ruginii. Parcă nu m-aş grăbi să ajung la serviciu când amintirile din concediu încă mai persistă, şi parcă aş mai întârzia în pat dimineaţa când mă trezesc la 6, uneori la 7 şi afară e încă întuneric. În fiecare an am trăit intens această periodă care de fiecare dată a turnat în pieptul meu un amestec misterios de forţe şi angajamente noi, parfumat cu emoţiile noului început de toamnă al cărui farmec nu îşi va pierde niciodată ecoul începem şcoala!

O nouă serie de visători se aliniază, fiecare în rândul lui, şi mi-ar plăcea să cred că toţi aceia care se regăsesc la linia de start pentru a începe o carieră încă se mai orientează şi astăzi în funcţie de pasiuni sau înclinaţii; în viaţă trebuie să lucrezi ceva care să-ţi placă, nu-i aşa? Dacă alegi să profesezi într-un anumit domeniu doar pentru că se câştigă bine sau doar constrâns de o anume conjunctură care nu implică şi vocaţia ta, o bună parte din viaţă (în medie 80.000 de ore) o vei irosi, te vei sacrifica motivului naufragiant care te-a convins să alegi. Mulţi însă pierd din atenţie proverbul “Cum îţi aşterni…” şi adorm descoperiţi. Alţii nu mai termină de aşternut şi îi găseşte răsăritul cu aşternuturile în mână iar alţii încă nu s-au hotărât unde vor dormi deşi au aşternut în mai multe părţi. Unii dorm pe unde nimeresc iar alţii lucrează de noapte. Tu încă mai aşterni sau ai adormit? [Mai mult]

Am încărcat şi ultimul bagaj, apoi am pornit cu încredere că vom ajunge cu bine la destinaţie, drept confirmare de mai târziu a celui mai superb curcubeu prin arcul căruia parcă pluteam pe autostrada spre Veneţia, urmăriţi apoi imediat de oglinda lui. Cu puţin timp înainte de a porni la drum, primisem făgăduinţa din Psalmul 121,8: ”Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi pînă în veac.”. Ne aşteptau cca. 3000 de kilometrii de vreme frumoasă, ploaie din abundenţă, o dimineaţă de vis pe meleagurile înverzite ale Sloveniei şi una nostalgică în ţara natală…

Nu mai era foarte mult până la Braşov şi ne mai aştepta încă o noapte de luptă cu somnul la volan. Pe drumurile acelea întortochiate, pe timp de noapte, frânţi de oboseală,  marea noastră dorinţă de a ajunge cât mai repede acasă este amăgită de o schimbare bruscă. Vizibilitatea se reduce drastic atunci când o plaoie torenţială se dezlănţuie nervos întâmpinându-ne frontal. Nu ştiam cât avea să dureze şi nu puteam să mă opresc chiar atunci; nici acum când mă gândesc la condiţiile în care înaintam, nu înţeleg cum de am reuşit să ne  menţinem pe partea carosabilă. Dar fiecare kilometru ne apropia tot mai mult de casă iar gândul acesta compensa treptat toate eforturile în aparenţă peste puterile mele. În cele mai grele momente de întuneric îmi reveneau în minte culorile splendide ale curcubeului întâlnit la puţin după ce am pornit la drum. [Mai mult]

Anii merg mai departe dar sufletul rămâne tot acolo unde se simte cel mai bine! O croazieră pe Pământ nu strică nimănui. Câteva clipe de plăcere, câteva minute de distracție şi cel mai important, ore-n şir de privit. Da, de privit, admirat, spuneți cum vreți. Eu nu am început de mult călătoria spre deosebire de alții. Ştiți, de  obicei ține în jur de 75-80 de zile, dar depinde de timp dacă este frumos, dacă întâlneşti oameni cu care să te iei la vorbă, mai depinde şi de locul pe care ai să-l vizitezi şi nu în ultimul rând, depinde de modul în care priveşti şi primeşti această minunată excursie. De aproximativ 22 de zile şi 8 ore ca să fiu mai precisă, profit de această gratuitate. Câteodată mă mai plictisesc şi încep ba să cânt, ba să scriu, să desenez, să ascult muzică, etc, etc. Asta în timpul liber, că în restul orelor totul este planificat la secundă. Fiecare activitate încearcă să dezvolte mintea şi mai ales imaginația. Ghidul, de fiecare dată ne oferă câte două tipuri de produse din care să putem alege, bune şi proaste. Doar că de cele mai multe ori ne repezim la cele frumos ambalate ca mai târziu să realizăm că ceea ce am ales nu a fost bun. Încă de la început am încercat să înțeleg această strategie şi ce exact îmi oferă această plecare. Trebuie să recunosc că abia după 20 de zile am reuşit să-mi fac o idee cât de cât despre ce se oferă şi ce nu, ce pot accepta şi ce nu. Păi de ce aşa târziu? Pentru că totul se dezvăluie treptat, cu fiecare zi care trece cunoşti mai mult. Este foarte palpitant la început pentru că există acea nerăbdare aproape continuă ce-ți face adrenalina principalul sentiment. Asta doar în primele 20-30 de zile. Odată ce ai reuşit să descoperi cam cum stau lucrurile pe acolo începe să-şi facă loc un alt sentiment. Prima dată nu-ți dai seama exact ce este, o slabă imagine îți dă forma dar nu şi conținutul. Ei bine, acest conținut se descoperă treptat odată cu apropierea de sfârşitul călătoriei. Cam după 50 de zile, câteodată la unii şi 60 de zile, înțeleg perfect conținutul călătoriei şi descoperă sentimentul cheie. Cu bune şi rele, cu oferte mari şi mici, cu mâncăruri bune sau proaste, prietenii scurte sau lungi, cu achiziții reale sau efectiv imaginare şi nu în ultimul rând cu un divertisment excepțional sau cu adevărat fatal, stai puțin şi meditezi. Începi să-ți faci nişte calcule, ce amintiri să-ți iei şi pe care să le laşi. Dupa 80 şi ceva de zile realizezi că nu poți lua nimic palpabil, nu ai voie. Vei putea lua doar senzația ce ai simțit-o la un moment dat în scurta amintire. Mai bine zis ceva mai mult decât senzație, un mănunchi de sentimente primite şi respinse sau chiar oferite, prinse într-o ramă pe care fiecare călător o primeşte la finalul destinației în funcție de  activitățile întreprinse, de rezistența fiecăruia şi  în funcție de modul de raportare al călătorului la călătorie. Încă nu am ajuns la destinație, dar vreau să vă dezvălui un secret  pe care mi l-au spus ce ce se află aproape de ultima stație. Singurul lucru pe care-l putem lua din gratuita călătorie este caracterul urât sau frumos înrămat în belşug de bunătate sau contrariul. [Mai mult]

Mulţi români sunt daţi disparuţi; deşi nu se cunoaşte numarul exact al acestora, se pare că ei formează o majoritate. Undeva în istorie, România i-a “pierdut” pe aceşti oameni, parte al neamului nostru românesc . Profilul dispariţilor este românul care nu se plânge şi nu se tot scuză atunci când vine vorba de pierderi, care nu comentează crezând ca le ştie pe toate.

Astăzi, după tot acest timp în care aceştia nu au mai apărut, ne-am gândit că ar fi timpul să îi dăm în căutare, având în vedere condiţiile dificile ale acestor vremuri de criză; vremuri în care cele mai “uşoare” măsuri de austeritate sunt totuşi atât de greu de suportat. Şi, deşi încă nu le-am simţit pe pielea noastră, suntem aproape terminaţi psihic. Lucrurile greu de suportat abea acum încep. Mai mult de atât, se pare că ceea ce au simţit grecii, şi încă simt, nu mai este pentru români un fapt atât de utopic. [Mai mult]

Natura îmbibată cu mirosuri ieşite din propria pepinieră, copăceii jucăuşi etalându-şi crenguţele pe ringul de dans, flori îmbrăcate în: orange, violet, galben, albastru deschis, precum şi nenumărate nuanţe de verde şi maro. Ierburile, cât şi plantele, îmbrăcate în haine de sărbătoare, asistând încântate la spectacolul fără egal susţinut de fructele satisfăcute de aplauzele celor din jur. Un fluviu mândru deschizându-şi toate cele patru braţe curgând din toate părţile, udând natura recunoscătoare pentru ceea ce primeşte. Totul este un haos de culori… splendid e puţin spus. O minunăţie ameţitoare care îţi taie răsuflarea.

Aşa e în mintea mea o mică parte din grădina Eden. Totuşi cred că noul Eden va fi mai frumos decât cel dintâi!

În Eden omul s-a răzvrătit… a început să se creadă deştept, alegând să nu asculte de Dumnezeu, propriul lui Creator. Din acel moment lumea e distrusă, păcatul simţindu-se tot mai bine făcându-şi cuib printre noi. [Mai mult]