Viata vorbeste uneori o alta limba; noi nu o intelegem, dar mergem mai departe pentru ca trebuie. In urma cu cateva zile, Emil Huiculescu a devenit nemuritor, plecand in vesnicie. Am fost bulversat la aflarea vestii, desi stiam starea precara in care se afla. Am inceput apoi sa ma gandesc la cateva dintre amintirile pe care le am, deoarece doar atat a mai ramas.

“Nu poti aprinde un foc in sufletul celorlalti pana cand acesta nu arde cu putere in inima ta.” – Eleanor Doan

Depanand aceste amintiri mi-am dat seama ca viata lui poate fi descrisa printr-un singur cuvant. Aceasta nu pentru ca a fost una simpla, ci pentru ca acest cuvant este unul care face lucrurile sa fie speciale si face diferenta intre oamenii mari si cei care aleg sa ramana mici. Cuvantul este PASIUNE! “Milu” (cum ii spuneau prietenii) si-a lasat amprenta asupra multor oameni si aceasta pentru ca lucrul pe care il facea, il facea plin de pasiune. Doar la 33 de ani avea in spate o cariera de antrenorat de peste 10 ani, reusind sa-si puna amprenta peste foarte multi copii. Mai mult decat un antrenor, Emi (asa cum ii spuneau copiii) a devenit in scurt timp un descoperitor de talente si chiar antrenorul Naţionalei Under 17 a României. Inainte ca acesta sa-si infiinteze propriul club, “Dinamic”, el a avut o frumoasa colaborare cu “U” Mobitelco, fiind antrenorul mai multor grupe de juniori. [Mai mult]

Nu mai vorbesc…doar îmi ascult inima…Uneori mă întreb ce poate să fie mai rău? Să taci sau sa-ți asculți inima?…Când taci, inima se aude mai clar, nu poți doar să taci fără să auzi…Momentele de tăcere îți taie respirația accentuând durerea cuvintelor pe limba inimii. Nimic nu este mai elocvent ca acest limbaj al bătăilor de inima care îți paralizează voința, mândria, măreția puterii personale. Să taci, e tot ce poți să faci…Dar, nu, nu este numai atât. Tăcerea e urmată de ceea ce te sperie mai tare…trebuie să asculți! Să auzi ceea ce te-ai temut sau nu ai vrut să auzi, acele cuvinte tari care au bătut mereu în auzul urechilor tale, dar pe care le-ai desconsiderat pâna le-ai adus la valoarea ticăitului unui ceas cu care te-ai obișnuit în timp și nu te mai obosești să-l bagi în seamă…Doar în tăcerea nopții sunetul devine mai agresiv…În noapte sunetele devin aproape reale. Și te gândești, oare visezi? Poți să spui și așa… Cuvintele pe limba inimii sunt ca visele, acele vise imposibil de atins. Îți vine să te trezești forțat, să scapi de teroarea sarcastică a unui sunet repetat: bum-bum…Dar noaptea te obligă la tăcere și implicit la ascultare. [Mai mult]

Îmi e tot mai greu să scriu în ultima vreme. Mă simt betegită în interiorul meu. Ceva îmi curmă vizibilitatea, nu mai pot să văd frumusețea tabloului de ansamblu.

Nu văd decât piese de puzzle răsfirate pe o masă…În această formă nu reprezintă nimic, sunt doar piese unice cu personalitate si frumusețe unică. În unicitatea lor se simte un aer stingher, o imposibilitate de a percepe dincolo de propriile umbre. Ceva lipsește…

Dincolo de aroganță și faimă, dincolo de frumusețea unică, inima lor tânjește dupa ceva mai profund, mai adânc, ceva de neînțeles în limbajul teluric…Este Apartenența!

Fără apartenență, sunt doar piese…fără apartenență, suntem doar suflete vagaboante, rătăcind în căutare continuă…

”A fi vagabond înseamnă mai mult decât a căuta un loc în care să dormi noaptea. Este un lucru devastator pentru suflet. Înseamnă să nu ai un loc al tău. Este un atac asupra identității noastre, asupra oportunității de a știi cine suntem.-John Ortberg, Credință și Îndoială” [Mai mult]

Dumnezeu e mare! De fapt, Dumnezeu e cel mai mare şi acest lucru e un adevăr absolut! “El este atât de plin de existenţă, încât poate dărui existenţă, poate face ca lucrurile să fie, şi încă să fie realmente altele decât El Însuşi… El este inefabil nu pentru că e indefinit, ci pentru că este prea definit pentru inevitabila imprecizie a limbajului.”

Toată această măreţie a Lui poate fi influenţată de credinţa sau necredinţa noastră “… tot atât de mult cât poate un nebun să alunge soarele zgâriind cuvântul “beznă” pe zidurile chiliei sale”.

Când spun că Dumnezeu e un Dumnezeu infinit, de necuprins, nu ştiu la ce să mă gândesc. Mă gândesc la univers şi ajung parcă până la limitele lui, iar Dumnezeu e puţin mai departe; dacă ajung şi acolo, El e şi mai departe puţin.

Dar ce mă miră şi mă intrigă  e ingeniozitatea oamenilor, calitate pe care, ironic, ingenioşi fiind, am transformat-o în defect! Şi astfel, am reuşit noi, micile genii, să ne ascundem în Infinit… un fel de struţi cu capul doar în nisip – şi nu e compliment! Am început noi oamenii să ne croim propriul drum, propriul scop pe acest pământ. Iar cei care nu am făcut-o ne supărăm atunci când voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră nu este exact cum am crezut noi şi devenim pretenţioşi. Dar cine a spus că ar trebui să facem aşa??? – şi la fel ca ceilalţii struţi ne ascundem cu capul în nisip. [Mai mult]

“Fereşte-te de invidiosul cavaler şi loial” – Nicolae Iorga

Invidia e sora egoismului. Oamenii sunt invidioşi datorită sucesului sau situaţiei bune pe care un camarad, o cunoştinţă sau un duşman le are.

Vladimir Pustan spunea că “invidia e o formă de dobitocire pentru că ea cere lucruri care nu pot fi stăpânite şi nici folositoare ; ale altuia… E pasărea din mână, dată pe cioara vecinului”. Şi tind să îi dau dreptate când văd atâţia tineri care stau în faţa blocului, mâncând seminţe şi ascultând manele la telefonul mobil. Sunt o formă de prostie şi aceste manifestări care duc la lene, apoi la bârfă şi, în final, la invidie.

Invidia iţi provoacă insomnie. Ea te macină încet, dar sigur şi te face să te preocupi de bunăstarea celuilalt. Deci invidia, bat-o focu`, nu iţi dă pace să te preocupi de viaţa ta pentru că ea te face să priveşti spe ceilalţi.

Lorenzo Stramusoli avea dreptate când a afirmat că “invidia este pedeapsa ce se biciuieşte singură”.  Din păcate, românul nu face altceva decât să işi holbeze ochii la nevasta, la maşina, la casa şi sucesul celuilalt. O viaţă întreagă invidează şi rămâne cu gustul amar al eşecului, cu buza umflată că nu a putut avea nimic din ceea ce a invidiat. [Mai mult]

De dimineață fredonam sub razele prietenoase ale soarelui melodia lui Tudor Gheorghe: ”E primăvară, iarăși primăvară…”  Acum stau cu palma sub bărbie și privesc pe fereastră cum fulgi mari încearcă să se prindă pe același pământ peste care soarele dimineții și-a trimis razele.

Și stând așa și privind cum ninge mi-am amintit de prima zăpadă, primii fulgi. Ce bucurie, ce  frumos, câtă armonie. Când a nins prima dată în acest an am pus imediat colinde, am desfăcut o portocală și mi-am pregătit o ciocolată caldă. Și atunci stăteam cu mâna sub bărbie privind pe fereastră. Acum însă deși mâna e tot sub bărbie deși fulgii sunt tot mari acești fulgi mi se par mai reci decât sunt și cu siguranță mai neprietenoși. Întrebarea pe care e logic să o ridicăm este: De ce nu mai am aceleași sentimente pentru acești fulgi? Nu sunt la fel de frumoși ca primii? Poate că sunt, dar eu nu-i mai văd frumoși. De ce? Pentru că nu este vremea lor. Și atunci, cum să nu dai dreptate Cuvântului Sfânt care zice: [Mai mult]

Fiecare dintre noi trăieşte mai multe sau mai puţine dezamăgiri. La un moment dat, o dezamăgire este atât de mare şi de dureroasă, încât din copii ne transformăm în adulţi.

Ceea ce puţină lume ştie, este că în acel moment de schimbare, sufletul de copil se transformă într-un mic cristal roz, care se face mic într-un colţ pentru a lasă loc fortăreţei care este sufletul adultului. Asta este o veste foarte bună, pentru că înseamnă că indiferent de vârstă, indiferent de cât de complicate sunt mintea şi sufletul adultului, sufletul de copil rămâne mereu prezent în noi.

Copii ca şi mine – Poate cea mai puternică armă împotrivă răutăţilor adânc înrădăcinate în inimile oamenilor este copilăria.Inocenţa care însoţeşte această vârstă surprinde mereu prin surâs şi candoare.În sufletul unui copil e atât de multă speranţă şi dragoste încât… rănindu-l i-ai “omorî” surâsul.

Copii ca şi mine – Sunt un copil şi mă simt o norocoasă pentru că viaţa mi-a dat poate prea multe şanse şi nu întotdeauna le-am valorificat la superlativ… Privesc de jur împrejur la ceilalţi copii…Atât de mult potenţial zace în inocenţa lor încât am putea reclădi o “lume a zâmbetului veşnic şi al păcii interioare”. [Mai mult]

O vorbă înțeleaptă spune că: ”În spatele fiecărui bărbat de succes stă o femeie puternică”. Cu puțin timp în urmă vorbeam cu o fostă colegă și pentru că definirea termenilor este foarte importantă, am întrebat-o cum arată o femeie puternică. Ea mi-a enumerat trei calități (care se regăsesc  în subtitlurile acestui articol). Pentru că mi-au plăcut și sunt de acord cu ele vi le voi prezenta pe larg așa cum le înțeleg eu.

”E sigură pe sine”

Femeia puternică are o bună stabilitate emoțională, dar și referitoare la imaginea de sine. Ea știe care sunt valorile ei și își cunoaște defectele. Ca urmare ea nu poate fi ușor vrăjită și nici prea ușor intimidată de altcineva. Este femeia care știe când să tacă și mai ales când să vorbească. Când face o afirmație merită să ai încredere că ceea ce spune este bine gândit înainte. Nu depinde de altcineva, nici măcar de ”iubitul” ei. Poate ”sta în picioare” chiar dacă este singură și descurajată. Dacă cineva îi spune cum să se comporte sau cum să gândească, ea nu va acționa fără să treacă aceste ”sfaturi” printr-un filtru personal bine curățat de orice parazit. Femeia care are această calitate este ca un brad, mereu drept și verde. [Mai mult]

Iubirea trece peste orice! Văd tineri de vârsta mea cu banner-ul acesta mărşăluind entuziaşti. De ce sunt tinerii majoritatea celor care cred în asta? Mă gândesc că e un protest în faţa deziluziilor. Un protest împotriva eşecurilor generaţiei adulte. Niciun tânăr dintr-o mie nu crede că el va fi următorul tată care îşi va părăsi soţia şi copilul de 5 anişori pentru a pleca cu altă femeie. Niciunul nu crede că el va fi  următoarea victimă a despărţirii sau a divorţului. Suntem idealişti, de ce să nu recunoaştem? Dar suntem şi realişti?

Evident, nu cred în sloganul acesta. Dar nu ştiu câţi dintre voi mai cred în el. Care sunt lucrurile peste care iubirea nu poate să treacă? Am auzit o expresie cu ceva timp în urmă, în urma căreia am clipit din urechi: Iubirea nu trece peste greaţă. Autorul ei vorbea despre faptul că oricât de mult ai iubi pe cineva, nu îl poţi îmbrăţişa sau săruta dacă respiraţia urât mirositoare sau sudoarea îţi abureşte ochelarii. [Mai mult]

În una dintre perioadele copilăriei mele am manifestat un mare interes artistic pentru inimă. Și anume doream să desenez o inimă perfectă din punct de vedere simetric. Cu cât desenam mai mult cu atât reușeam mai bine. Nu eram îndrăgostit, dar sunt sigur că cine mă vedea desenând se gândea la aceasta. Deloc condamnabil, pentru că inima ca și reprezentare grafică poartă o însemnătate a ”dragostei” și oriunde te-ai duce pe acest pământ dacă vei desena cuiva o inimă va înțelege că îl iubești. Dar te-ai întrebat vreodată de unde până unde s-a ajuns la această convenție?

Pare e o întrebare stupidă, însă inima în aceeași măsură poate chiar în mai mare măsură este responsabilă de sentimentele rele cum ar fi ura. Isus spune: ”Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele.” (Matei 15:19) Biblia mai spune despre inimă astfel: ”Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9) [Mai mult]