Nu te teme de nimic,căci eu te izbăvesc,te chem pe nume:eşti al Meu.-Isaia 43,1

În timpul dinastiei Tang a apărut prima lucrare importanta despre ceai, deşi lucrări mai scurte fuseseră scrise şi mai devreme. Aceasta a fost Cartea Ceaiului (Cha Jing) cunoscută acum ca si Clasicul Ceaiului scrisa de LuYu.Se cunosc puţine aspecte ale vieţii sale. Ceea ce se ştie cu siguranţă este că era originar din provincia Hunan. Se pare că a fost abandonat pe malul unui râu, şi a fost  găsit şi adoptat de un faimos călugăr budist, Ji Ji, de la mănăstirea Norul Dragonului. Ji i-a dat băiatului numele Lu Yu. Acest nume era  inspirat după o carte taoista. Într-un fel, numele i-a reflectat pasiunea  lui de mai târziu pentru cărţi.    Lu nu vroia să devină călugăr aşa că a fost pus îngrijească o cireadă de bivoli. Se pare că era atât de dornic să înveţe încât îşi exersa scrisul în timp ce stătea călare pe un bivol. [Mai mult]

În limba chineză cuvântul criză este compus din două caractere, unul înseamnă pericol iar celălalt oportunitate. Acest indiciu cultural oferă o privire mai optimistă asupra perspectivelor zugrăvite de media internaţionale. Oare, abordând criza din perspectivă „chineza”, perfect biblică de altfel, n-am putea găsi oportunităţile pentru contracararea crizei spirituale pe care o traversează creştinismul?

O primă oportunitate ar putea-o constitui chiar actuala criză economică globală. Se spune că atunci, când dai de bine uiţi de Dumnezeu. Recent şi în România dezvoltarea economică a adus, pe lângă prosperitate, şi un dezinteres faţă de o viaţă creştină autentică, exceptând, poate, îndeplinirea unor ritualuri religioase de câteva ori pe an.

Dacă în vremuri prospere oamenii tind să uite de Dumnezeu, să devină egoişti şi să se izoleze de ceilalţi, ar fi oare posibil ca în timpuri dificile lucrurile să stea cu totul altfel? Ar fi realist să ne aşteptăm ca oamenii să îşi amintească de Dumnezeu şi să acorde o importantă sporită lucrurilor care contează cu adevărat în viaţă şi anume relaţia de calitate cu Acesta şi cu ceilalţi oameni?
Biblia exprimă foarte clar tendinţa celor ce trăiesc în abundenţă de a uita de Dumnezeu. „Mai lesne este sA£ treacA£ o cămilă prin urechea unui ac, decît să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu!” (Marcu 10:25). Totuşi, Biblia prezintă o poziţie echilibrată: „nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie, dă-mi pinea care-mi trebuie. Ca nu cumva, în belşug, să mă lepăd de Ţine, şi să zic: ,,Cine este Domnul?” Sau ca nu cumva în sărăcie, să fur, şi să iau în deşert Numele Dumnezeului Meu (Proverbe 30:8-9). În acelaşi fel, perioada dificilă ce se prefigurează poate să constituie o oportunitate pentru creştini, o ocazie de a-şi analiza priorităţile, timpul pe care îl aloca pentru relaţia cu Dumnezeu şi pentru relaţii de calitate cu ceilalţi oameni [Mai mult]

Dumnezeu e mare! De fapt, Dumnezeu e cel mai mare şi acest lucru e un adevăr absolut! “El este atât de plin de existenţă, încât poate dărui existenţă, poate face ca lucrurile să fie, şi încă să fie realmente altele decât El Însuşi… El este inefabil nu pentru că e indefinit, ci pentru că este prea definit pentru inevitabila imprecizie a limbajului.”

Toată această măreţie a Lui poate fi influenţată de credinţa sau necredinţa noastră “… tot atât de mult cât poate un nebun să alunge soarele zgârâiind cuvântul “beznă” pe zidurile chiliei sale”.

Când spun că Dumnezeu e un Dumnezeu infinit, de necuprins, nu ştiu la ce să mă gândesc. Mă gândesc la univers şi ajung parcă până la limitele lui, iar Dumnezeu e puţin mai departe; dacă ajung şi acolo, El e şi mai departe puţin. Tot acest “infinit” l-a cuprins Isus între două braţe care s-au întins pe o cruce şi, din dragoste, Şi-a dat viaţa - atat de mare e!!! Când pot întelege asta, pot să văd cu adevarat cât de infinit este El. [Mai mult]

Erau patru. Îmbrăcaţi bine, aranjati. Tocmai primiseră hainele de la curăţat. Nici nu apucaseră să prindă mirosul acela de spaţiu închis, nefolosit. Nu crezuseră însă că le vor purta tocmai azi prima oară.

Ieri sunase un telefon. Îi speriase un pic. În liniştea rece a dimineţii de toamnă se auzise ţârâitul lui prelung. Răspunsese Aceasta.
-Bună dimineaţă!
- Bine!
- Cum?
- Când?
- Dar….
- Noi?
- De ce?
- Aha….Pentru o vreme ca această.

Apoi a închis. A rămas un timp cu receptorul în mână. În cameră se mai auzea doar sunetul sec de ocupat.

Astăzi erau toţi cei patru bine aranjaţi în costumele lor negre, proaspăt curăţate. Pe Ovreme îl strângea un pic la încheieturi. Se pare că intrase la apă. Spera totuşi să nu-i facă nicio problemă. Nu azi.
La un moment dat, cineva le-a făcut un semn discret. L-au tras de mână şi pe Ca şi s-au dus. Ca era ca de obicei plecat cu mintea departe. Nici nu observase că îi lipsea un nasture. Şi nici nasturele nu spusese nimic. S-au apropiat, au îngenuncheat şi l-au ridicat pe umeri. Era destul de greu. Probabil din cauza lucrurilor nefăcute pe care le tot adunase în el, a visurilor care nu apucaseră să prindă contur, a amânărilor. Lui Pentru i-a intrat o aşchie în degetul mic. Lemnul din care fusese făcut nu era destul de bine tratat. Poate suferise şi el o amânare.
Deodată a început să plouă. De parcă greutatea nu ar fi fost de ajuns. În zare, Aceasta a observat poarta mare din fier. După zece minute au ajuns. Le-a deschis un bătrân. Poarta a scârţâit din toţi drugii ei. Zgomotul l-a trezit chiar şi pe Ca. Nu mai fusese niciodată acolo.
Bătrânul şchiop deschidea drumul. Şi în urma lui veneau cei patru cu o cutie mare pe umeri. I-a dus undeva la margine. Bine că era şi un copac mare acolo să-i mai ferească de ploaie. Groapa era deja săpată. L-au pus cu grijă ca nu cumva să îl zdruncine prea tare. Aşchia din degeul lui Pentru era încă usturătoare. [Mai mult]

Duhul Sfânt m-a călăuzit să mărturisesc și să proclam minunile pe care Le-a făcut El în viața mea pentru gloria numelui Său. Trebuie să știți că acum opt ani de zile, chiar înainte de a douăzeci şi noua mea zi de naștere, am început să simt simptome foarte stranii de fiecare dată când mâncam ceva care conținea făină de grâu. Dacă mâncam o mică bucățică de pâine, după un scurt timp simțeam o durere acută, insuportabilă în stomac. Simțeam ca și când cineva mi-ar fi înfipt cuțite în abdomen, apoi mă cuprindea o greață teribilă și imediat vomam. După aceea, durerea era ca un buldozer care trecea peste toracele meu, așa încât cu greu mai puteam respira. Mi-am dat seama repede că alimente ca pâinea, pizza, și cerealele erau literalmente otravă pentru trupul meu. După o vreme, am realizat că problema mea cu alimentele cu făină era de fapt boala celiac, care este o intoleranță la gluten și că aceasta însemna să exclud din dieta mea o mulțime de mâncăruri. Am făcut mai multe teste și am descoperit că am alergie și la soia, la ouă și la lapte. Când am eliminat toate acestea din dieta mea, pentru o scurtă vreme m-am simțit mult mai bine, dar apoi am descoperit că am făcut o hipersensibilitate atât de mare la gluten încât cea mai minusculă fărâmă de pâine îmi producea o durere intensă, slăbiciune musculară și chiar și durere la încheieturi. Găteam în mod regulat pentru soțul meu și pentru cei doi copii ai noștri, dar în procesul acesta trebuia să iau măsuri severe să mă feresc de la a mă contamina cu gluten. În ultimii doi ani, chiar în timp ce m-am făcut și mai strictă cu regimul meu anti-inflamator și exclusivist, simptomele mele deveneau mai rele. Adesea nu eram în stare să mă joc cu copiii mei, să-i ajut să-și facă temele, să le fac baie sau să le fac de mâncare, deoarece aveam dureri mari și trebuia să stau culcată. Dacă mă ridicam, nu mă puteam îndrepta de durere. [Mai mult]

Ricardo Izecson dos Santos Leite, cunoscut publicului larg sub numele de Kaka, s-a născut pe 22 aprilie 1982. La vârsta de 12 ani a fost evanghelizat, moment din care a început să aiba o relaţie personală cu Dumnezeu. S-a botezat în acelaşi an (1994), iar din acel moment a început să trăiască alături de Dumnezeu şi să afirme că doar „credinţa este acea care poate decide ca ceva să se întâmple sau nu”.

La vârsta de 18 ani, în viata lui Kaka a intervenit un eveniment ce avea să îi marcheze întreaga viaţă. În luna octombrie a anului 2000 a mers în vizită la bunicii săi din Caldas Novas, Brazilia. Aflat pe marginea unei piscine, el a alunecat căzând în apa puţin adâncă. În urma incidentului, Kaka s-a lovit, dând cu capul de fundul piscinei, sucindu-şi gâtul şi fracturându-şi o vertebră. Aflat într-un scaun cu rotile, gândurile jucatorului Kaka erau departe de fenomenul fodbalistic, îndreptate către Medicul Suprem. Creatorul universului a făcut minunea mult aşteptată, şi anume faptul că l-avindecat, iar vindecarea a fost una completa. Doctorii i-au spus că e norocos să poată merge normal. Referindu-se la acel moment, care putea pune capăt carierei sale de fotbalist, Kaka spune: “În timp ce doctorii vorbeau de noroc, familia mea vorbea de Dumnezeu. Întorşi acasă, i-am mulţumit cu toţii, pentru că mâna Lui a fost cea care m-a salvat. Nu pot să explic, dar după acea experienţă m-am apropiat de Dumnezeu.Eram mai mult în acelaşi gând cu El. În acel moment eram într-adevar născut spiritual.” [Mai mult]

M-a ajuns bătrâneţea, ori eu am ajuns-o pe ea; până la moarte, mă voi hotărî care pe care. Nu ştiu nici dacă mai bătrână-mi este mintea, ori dacă trupul şi-a lăsat mintea-n urmă-i. Şi dacă-s bătrân şi am dreptate, n-am dreptate pentru că-s bătrân: asta s-o ştie toţi tinerii. Le-aş spune cum am trăit şi cum aş mai trăi dacă mi s-ar spune “înc-o dată”: răsari. Dar ştiu că nu eu voi fi cel care voi răsări. Am păstrat credinţa străbunilor mei şi, totuşi, credinţa mea nu-i adevărată pentru c-a fost şi-a lor ; mai bine aş spune că a fost şi a lor pentru că a fost adevărată.

Apoi, dragii mei, n-am deloc încredere în această credinţă; am încredere în lucrul la care se referă această credinţă. O bună parte din poporul în care m-am născut şi cu care am pătimit se laudă cu această credinţă: şi rău fac cu toţii! Exact la fel s-ar putea lăuda, în loc de faptul că au femei frumoase, cu faptul că au văz să le vadă. Credinţa-i a mea, e la mine,  pe când cu Cel în care cred e altfel: sunt eu al Lui. [Mai mult]

Anul acesta se împlinesc 21 ani de la revoluția din 1989. O revoluție despre care știm prea puține, o revoluție în urma căreia au rămas copii fără părinți, părinți fără copii, dar în același timp o revoluție care ne-a dat puterea să sperăm că va fi mai bine (chiar dacă în anii care au urmat ne-am tot întrebat dacă s-a meritat). Pentru cei mai mulți dintre români această revoluție a însemnat, în acel moment, eliberare, o eliberare plătită scump…cu sânge. Câțiva tineri au murit împușcați în Timișoara, îngenuncheați pe treptele bisericii. S-a tras în ei pentru că erau “dușmani ai poporului” având vina de a îndrăzni să îngenuncheze pentru a adresa o rugăciune Creatorului. Deși au fost conștienți de pericol, au hotarât să îngenuncheze, o îngenunchere plătită scump, cu propria lor viață. De fapt, eu cred ca îngenuncherea lor a făcut Cerul să privească înspre România și să rupă un blestem aflat de ani de zile peste poporul nostru, iar Cerul…, Cerul și-a luat eroii sus. Cred de asemenea că ei sunt eroii revoluției, eroi ce nu au apucat să se bucure de libertate. [Mai mult]

Nu ştiu…

Caut, dar nu pot să mă hotărăsc…Unde este inima mea, Dumnezeule? Pe ce meleaguri colindă? Ce vrei de la mine, Doamne?

Ochii mei văd…văd prea mult. Mă uit şi aş vrea să nu fi văzut. E prea mult pentru mine. Îmi produce multă confuzie….mi-e frică!

Poate că greşesc, poate m-am maturizat prea mult. Mi-aduc aminte că odată, când tinereţea mea era o floare abia înflorită, aş fi înfruntat chiar şi pe Goliat pentru ea. Dar acum… dacă greşesc? Dacă mă înşel? Dacă nu e cea pe care o vreau…dacă o să vreau alta mai încolo? Dacă se urâţeşte, dacă mă înşeală, dacă se îngraşă?…Dacă ajunge ca mama ei, guralivă? Oh, Doamne, uite ce vorbesc, uite în ce hal mă aduce! Sunt disperat Doamne, dă-mi un semn! Pune-i o stea în frunte ca s-o văd, s-o disting dintre atâtea câte îmi plac. Şi dacă se poate Doamne, să-Ţi placă şi Tie. Mi-ar conveni asta…

…mai bine stau liniştit.

…

Inima mea tânjeşte după ea…nu o găsesc chiar dacă mă uit cât pot de bine. Am impresia că toate seamănă. Că nici una nu face diferenţa. Unele se cred prea frumoase, altele sunt prea timide, altele se cred prea spirituale, dar, toate se supără, toate sunt fiţoase, toate caută interese…şi eu, chiar sunt frumos, am şi ceva bani. Hmm, dar nu am maşină, nici apartament…Dar nu-i stres. Dacă mă iubeşte şi mă vrea, mă ia aşa…Dar, Doamne, dacă mă vor mai multe? Şi mie chiar îmi place asta, mă simt dorit… De ce nu mai avem voie să alegem mai multe? David cum avea voie? Nu pot să înţeleg cum a reuşit Isaac să accepte pe cineva pe care nici măcar nu a văzut-o…Grea încercare. Eu văd şi nu mă pot hotărî. Dar ce văd eu, mă înşeală Doamne, cum să o aleg? Să închid ochii? Îi închid…Nimic. Nu văd nimic. Mi-ai promis o “moştenire frumoasă”.  Ştiu că ai zis:” Cine găseşte o nevastă bună găseşte fericirea; este un har pe care-l capăta de la Domnul.”-Prov.18:22. Dar mi-ai dat o sarcină tare grea, Doamne…Va trebui să o găsesc eu…uff, greu… [Mai mult]

Cine v-a spus că am nevoie de cuvintele voastre frumoase, dar fără nicio simţire? M-am săturat să mă trataţi cu diplomaţie şi cu creştinism fals, ca pe un caz social greu de recuperat. Vreau să fiţi autentici, naturali, fără strâmbăturile civilizaţiei şi să-mi spuneţi verde în faţă ce aveţi de spus. Sigur că tânjesc după o vorbă bună, după un zâmbet în plină strălucire, după o îmbrăţişare de vară sufletească, dar să fie veritabile, stimaţii mei meschini. Ştiu că nu vă convine că vă scot cu forţa măştile voastre de oameni de treabă şi că vă expun faţada voastră ciuruită de egoism, vanitate şi fals în sentimentele voastre. Ştiu că aţi vrea să mă exilaţi pe cea mai pustie insulă din Pacific, ca să nu vă mai spun că sunteţi făţarnici şi găunoşi. Nu suportaţi adevărul pentru că nu vreţi să vă întâlniţi cu voi, cu realitatea vieţii voastre duble sau triple sau cvadruple, pentru că vă place să trăiţi în minciună. Iar eu nu suport zâmbete de plastic, amabilităţi de plastic, relaţii de plastic şi prietenie de plastic. Visez la o iubire neprefăcută, cu inimă şi plămâni, cu mâini şi picioare, cu ochi şi cu o minte înţeleaptă. Nici nu vă spun cum mă cheamă, că îmi uitaţi numele cum plecaţi de lângă mine, pentru că nu vă interesează. Dacă unul dintre voi va îndrăzni să spună „Ştii că ai dreptate? E aşa cum spui!”, atunci nu voi mai fi singur şi nici el nu va mai fi singur. Dar până atunci n-aveţi ce să-mi spuneţi, pentru că, de fapt, nici nu spuneţi ceva! [Mai mult]