Niciodată nu o să putem vorbi despre „dragoste” în afara perimetrului „Isus Cristos”! iar când vorbim despre dragostea lui Isus, cuvântul „dragoste” se scrie pe litere S A C R I F I C I U !

Dragostea a fost sacrificiu în momentul în care Isus s-a lăsat prins, târât în faţa marilor preoţi, interogat, scuipat, lovit, batjocorit, interogat din nou, bătut şi condamnat la moarte. Şi-a dus crucea… a băut paharul cu păcatele mele şi a tale…

Era o noapte agitată în Ierusalim… mii de oameni veneau pentru a sărbători sărbătoarea Paştelui, pentru a aduce jertfe la Templu fără să ştie că între ei era Jertfa Supremă, era Cel care pentru noi, oameni care L-am trădat şi Îl vom trăda în continuare, s-a despărţit de Dumnezeu.

Cel care a putut să îi privească pe toţi în ochi şi să întrebe „ Cine dintre voi poate dovedi că am păcat?”, singurul până atunci şi şi de atunci încolo care a putut întreba aşa ceva – El a murit pentru mine şi a murit pentru tine! [Mai mult]

Suntem la sfârşitul ultimei săptămâni petrecute de Isus pe acest pământ – săptămâna dragostei absolute. Şi, dacă studiem cele patru evanghelii, putem observa că acestea oferă aproape o treime din conţinutul lor acestui punct culminant din viaţa lui Isus. Două dintre evanghelii relatează evenimente cu privire la naşterea Sa; toate oferă câteva pagini despre învierea Lui şi, înainte, relatează amplu evenimentele premergătoare morţii sale. Era ultima zi din viaţa lui Isus în libertate, dar şi a lui Iuda, în acelaşi timp - “Dar Satana a intrat în Iuda…” – Luca 22:3. Aceasta a fost ziua a cărei seri a adus faţă în faţă trădătorul cu dragostea adevărată, la ultima cină. O zi tristă pentru Isus - “A început să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare” – Matei 4:21 ; o făcea şi pentru Iuda. Cu siguranţă că pentru ceilalţi ucenici toate învăţăturile date de Isus la această cină au trezit în ei cele mai îndrăzneţe vise: “…vă pregătesc Împărăţia…”, “…dar, îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. Au fost momente sublime, însă niciunul probabil nu şi-a dat seama de adevărata valoare a momentului pe care îl trăiau. Niciodată nu vom înţelege cum ar fi fost să fim acolo, având în vedere faptul că ne-am obişnuit aşa mult cu acest act – cel de luare a cinei. [Mai mult]

Adesea ne grăbim să îmbrăţişăm viitorul, ne grăbim să clădim vise, ne grăbim să ne îndeplinim dorinţele, dar prea rar ne oprim ca să ne aşezăm pe banca timpului, fiind gata să privim în urmă la ce-a fost, la ce-a rămas.
Deşi tălpile ( mai cu seamă cele ale sufletului), ne sunt prăfuite de atâta drum, prea rar ni le odihnim, prea rar ne îndreptăm ochii spre înapoi.

Oare nu e important, nu doar unde ajungem ci şi cum ajungem?
Poate că reuşim să urcăm toate treptele pe care ni le-am dorit, poate reuşim să ajungem la capătul drumului pe care am pornit cu mulţi ani în urmă… Şi e bine şi ne bucurăm şi e frumos. Dar câţi oameni au suferit în preajma noastră pentru că nu am avut timp de ei? De câţi dintre prietenii noştrii am uitat când visele noastre au devenit prea măreţe, sau de câte ori am uitat că menirea noastră este să dregem sufletele şi chiar şi vieţile celor din jurul nostru?

Mai ştim noi oare care sunt adâncurile cuvântului: OM?
Ce înseamnă pentru noi să fim oameni?
Dacă ar fi să alegem orice dicţionar din biblioteca lui Dumnezeu, în viziunea Sa, cu siguranţă a fi om, înseamnă a trăi pentru ceilalţi, în aceeaşi măsură în care trăieşti pentru tine! [Mai mult]

Natura îmbibată cu mirosuri ieşite din propria pepinieră, copăceii jucăuşi etalându-şi crenguţele pe ringul de dans, flori îmbrăcate în: orange, violet, galben, albastru deschis, precum şi nenumărate nuanţe de verde şi maro. Ierburile, cât şi plantele, îmbrăcate în haine de sărbătoare, asistând încântate la spectacolul fără egal susţinut de fructele satisfăcute de aplauzele celor din jur. Un fluviu mândru deschizându-şi toate cele patru braţe curgând din toate părţile, udând natura recunoscătoare pentru ceea ce primeşte. Totul este un haos de culori… splendid e puţin spus. O minunăţie ameţitoare care îţi taie răsuflarea.

Aşa e în mintea mea o mică parte din grădina Eden. Totuşi cred că noul Eden va fi mai frumos decât cel dintâi!

În Eden omul s-a răzvrătit… a început să se creadă deştept, alegând să nu asculte de Dumnezeu, propriul lui Creator. Din acel moment lumea e distrusă, păcatul simţindu-se tot mai bine făcându-şi cuib printre noi. [Mai mult]

“…nu i’a părut rău că a luat cocaină, ci i-a părut rău că a fost prins.” – cam aşa suna un comentariu postat în urmă cu ceva timp pe un site de sport, cu privire la o ştire. M-am oprit puţin şi în mintea mea s-a născut un gând care nu m-a lăsat în pace câteva zile bune. Lucru care mă frământa era cu privire la pocăinţa noastră… modul în care de multe ori ne pocăim.

„Pocăinţa este o schimbare de inimă nu de părere.”

De multe ori ne simţim şi noi “prinşi”  de legea Celui sfânt şi acţionăm ca atare. Lucrul care ne conduce la această pocăinţă greşită este tocmai concepţia greşită pe care o avem despre păcat şi despre legea lui Dumnezeu.

Avem impresia în subconştientul nostru că legile au fost date din moftul unui Dumnezeu capricios care ţine cu tot dinadinsul să fim ca şi El, nerealizând că această lege vine tocmai din dragostea Lui pentru noi, pentru cei din jurul nostru, pentru o mai bună relaţionare şi acceptare. Acţionăm ca şi cum părerea noastră este că dacă respectăm legile îi facem o favoare lui Dumnezeu. Bineînţeles că aceste lucruri nu le exprimăm niciodată verbal dar trăim de cele mai multe ori în aşa fel încât acest lucru s-ar putea descifra din trăirea noastră. [Mai mult]

Chiar din momentul în care, pentru prima dată, aerul inundă plămânii creaturii pe nume “om”, acesta face cunoştinţă cu durerea, urmează plânsul şi, imediat, uitarea durerii printr-un somn adânc, profund, liniştitor.

Aprofundăm durerea fizică în copilărie, julituri, oase rupte şi capete sparte; acestea împodobesc vitrina trofeelor oricărui copil. Treptat, ne rămân doar cicatricile şi amintirile acelor vremuri, amintiri povestite între prieteni, sau amintiri spuse din nevoia acută de a impresiona, depinde de caz şi de amintire.

Apoi, învăţăm că timpul trece şi, pe lângă trup, în noi mai există ceva mult mai greu de înţeles, mult mai sensibil şi totodată mai uşor de vătămat. Sufletul.

Acel dor, acel jind după tot ceea ce iubeşti, aceea ghiară care sfâşie fără milă atunci când încrederea, sentimentele, iubirea şi visul se prăbuşesc în trădare, indiferenţă şi pesimism … aceea speranţă că totul se va rezolva, aceea nebunie de a crede în imposibil… toate se nasc din suflet. [Mai mult]

În acest an, atât cât a trecut din el, am fost atins mai mult ca niciodată de acest motto al Asociației Bărbațiilor Creștini. Privind la mine, la oamenii din jurul meu, din imediata mea apropiere sau chiar mai din depărtare, am putut observa această sete care există in majoritatea oamenilor, setea după o schimbare. Schimbarea pare să fie una dintre legiile nescrise dar foarte bine imprimate în această lume materială. Oricât de fricoși sau curajosi am fi, fiecare avem nevoie de ea și nu avem plăcerea sau necazul ca să scăpăm de ea. În viața fiecărui om, dar mai ales în cea a unui creștin, ar trebui să lipsească câteva expresii care sunt atât de des folosite de către mulți dintre noi: “așa sunt eu”, “ăsta e felul meu de a fi” si altele care fac parte din această categorie de scuze.

Un creștin nu ar trebui niciodată să mai semene cu el, ci tot mai mult cu Cristos; dacă rămânem tot aceiași oameni de acum 3-4 ani, aceasta înseamnă că undeva am greșit, iar timpul pe care l-am folosit în citirea Scripturiilor și al rugăciunii l-am folosit degeaba și poartă eticheta de “TIMP PIERDUT”. Nu putem să petrecem o zi cu El, iar la sfârșit să fim tot aceiași. Bineînțeles că schimbarea, uneori, înseamnă un proces mai îndelungat, care necesită multă răbdare, dar el există atunci când iți petreci viața cu Cristos. Singura caracteristică a lui Dumnezeu care nu ar trebui implementată în toate domeniile viețiilor noastre este tocmai aceasta, statornicia. Faptul că Dumnezeu rămâne același e unul dintre cele mai bune lucruri, insă dacă noi am rămâne aceiași, aceasta ar însemna, în unele domenii ale vieților noastre, un dezastru. [Mai mult]

„Sfinţii din mocirlă nu puteau fi decât neîntinaţi şi scăldaţi în lumină. N-aveau totuşi de ce să se mândrească. Dar sfinţii din mocirlă- asta va fi o minune veşnică! Tocmai de asta viaţa merită să fie trăită. Ca să poţi vedea curăţenia morală ridicându-se din cloaca nedreptăţilor; ca să te poţi înălţa şi să zăreşti pentru prima oară frumuseţea, depărtată şi ceţoasă, cu ochi de pe care se scurg picături grele de noroi; ca să vezi cum din bicisnie, din slăbiciune, din viciu şi din cele mai înfricoşătoare străfunduri de animalitate se înalţă puterea şi adevărul şi cele mai alese însuşiri ale spiritului.” (Martin Eden, Jack London)

Ziua a fost minunată pentru ea, fata bine-dispusă mereu, frumoasă, în centrul atenţiei, admirată, râvnită, înţeleaptă, cu un viitor strălucit. Râsul ei a plecat de la şcoală, însoţind un coleg care râde şi el- datorită ei. Apoi, deşi a rămas singură în drumul ei, toţi trecătorii sunt parcă cu ea, căci zâmbetele ei transformă feţe grăbite în prieteni. Mai târziu, drumul ei nu mai întâlneşte trecători. Doar maşinile vorbesc. La un moment dat, privind în faţă, fata observă o altă fată, aşezată pe un gard, în apropierea autostrăzii. Fata frumoasă continuă să zâmbească, ocolind însă o privire fixă asupra fetei aşezată pe gard. Aceasta priveşte frumuseţea fetei demne de admirat, în timp ce ea se îndreaptă spre trecerea de pietoni. Ajungând la semafor, fata frumoasă se întoarce brusc înapoi. Se opreşte în faţa gardului: „Hei. Eu mă numesc H. Cum te numeşti tu?”, „Nicoleta”, vine răspunsul dat de o voce copilăroasă şi de o faţă drăgălaşă, zâmbitoare. Apoi : „Hii, ţi-a zburat biletul!”. Fuge şi îl aduce fetei frumoase, surâzând. Măreţie în simplul gest. „Mulţumesc! Nicoleta, dar tu eşti fericită?”, „Păi… nu prea”, spune vocea nemirată de întrebare şi de propriul răspuns. „Ştii… mă gândeam că trebuie să-ţi spun neaparat că Dumnezeu te iubeşte şi te înţelege. El nu te judecă aşa cum o fac oamenii.” Ochi mari ce strălucesc: „Mulţumesc!” [Mai mult]

Da!  În sfârşit, i-am văzut şi eu. Aprigi, cu ridurile dinstinse pe frunte, provocaţi de un spirit de descordie, plini de semnele rudimentare ale infamiei, se iau de bietul bătrân ce-şi târăşte după el toiagul de spirjin.

Eram la distanţă, dar asta nu m-a împiedicat să aud dialogul purtat între cele două clase sociale; o adevărată cacealma. Părtiniţii erau ei, cei care fac parte din tezaurul de noroială al culturii tot mai aproape de sălbăticie. Erau mai tineri şi, fără să exagerez, tindeau spre obezitate. S-au apropiat de fragilul om, un client fidel al bătrâneţii şi au început să persifleze întreaga experienţă de viaţă şi bunul gust al omului tăcut şi suav.

Cel mai tare dintre ei, cel cu basca întoarsă, se apropie de omuleţ şi, mânat de o perfidie cuprinzătoare, îl întreabă ce citeşte. Calm, plin de inspiraţie, cu bunele maniere de rang înalt, omul îi raspunde cu fineţe:

” – Biblia, fiule!”

“ – Biblia!??? Da`, ce te-a apucat, nene? Nu ai bani de ziare şi citeşti Biblia?” [Mai mult]

Astăzi, mai mult ca oricând, simt nevoia să vorbesc cu tine… nici măcar nu ştiu cine eşti, dar sunt conştientă că în curând vom fi una, căci tu eşti parte din mine, iar eu o parte din tine, soţul meu… Eu sunt doar a ta, mă pregătesc pentru tine. Însă, până voi ştii că tu eşti EL al meu, eu sunt logodnica Lui Isus (2 Corinteni 11:2).

Oare ce faci tu acum? Te gândeşti la mine, soţia ta pregătită de Dumnezeu? Uite, eu mă duc să privesc luna. O priveşti şi tu, nu-i aşa? Spune-i să-mi transmită ceva… Dacă mă va mângâia cu razele ei, înseamnă că îmi trimiţi o îmbrăţişare… Sting lumina din camera mea şi privesc luna. Da, simt caldă îmbrăţişarea ta, îţi simt şi zâmbetul… şi mai aud parcă şi gândurile tale care se îndreaptă spre El, prietenul nostru cel mai bun… zâmbesc… şi tu la fel…

Dacă m-aş pune pe genunchi şi aş vorbi cu Isus, sunt sigură că şi tu ai face la fel. Îngenunchez şi mă rog pentru tine şi simt că şi tu mă aminteşti în rugile tale… mă simt mai întărită, asemenea ţie… [Mai mult]