Neiertarea este un obstacol în calea împlinirii scopului Lui cu tine. A ştii şi a acţiona…iată 2 lucruri care merg mână în mână.

Tot ce ştiu este că mi-am cerut iertare…răspunsul a venit însă ca un trăznet… “Crezi că zici „iartă-mă” şi ai rezolvat totul?”… Tremuram… înghiţeam în sec şi îmi controlam cu greu plânsul…însă am auzit totuşi un glas, şoptit ce a răspuns: „Esenţa iertării NU o găseşti în a calca pe cineva pe nervi şi apoi a-i cere iertare, ci esenţa iertării stă în a ierta imposibilul”

Aveam în faţa mea pe cel ce îmi fusese un bun prieten ani de zile. Un om despre care odată am spus că este fără cusur…am petrecut ani binecuvântaţi ca buni amici…şi deodată existau probleme…neiertare şi durere… m-am gândit repede ce înseamnă a ierta… în mintea mea se auzea ca un ecou de 7 ori câte 7… dar nu puteam să îi schimb eu inima… nici măcar printr-un simplu “Te rog, iartă-mă! “… mă gândeam oare care este faza?… unde nu m-am prins?…am cerut iertare şi am primit în schimb un răspuns dur şi nemulţumire… mai mult chiar, eram deja în război… şi războiul lăsa victime…wow!… şi apoi tot ceea ce a urmat a fost greu… însă am învăţat destul de multe. [Mai mult]

Într-un interviu acordat Televiziunii Române, Alin Jivan şi-a declarat public credinţa în Dumnezeu. Alin este unul dintre cei mai valoroşi gimnaşti din lotul olimpic al României, fiind medaliat cu bronz şi argint la campionatele Mondiale, respectiv Europene.

La întrebarea reporterului TVR2 în legãturã cu accidentarea gimnastei Sandra Izbaşa, Alin Jivan i-a transmis acesteia sã îşi punã încrederea în Dumnezeu pentru cã atunci când oamenii nu îţi mai dau şanse, Dumnezeu îţi vine în ajutor.

Alin Jivan a vorbit şi despre perioada grea prin care a trecut în anul 2006 atunci când s-a accidentat  şi a ratat Campionatul Mondial: “speranţele mi s-au nãruit însã am fãcut linişte în interorul meu şi mi-am pus încrederea în Dumnezeu iar El m-a ajutat”.

Ziarul Libertatea a publicat pe data de 4 Februarie 2009 un articol despre convertirea lui Alin Jivan în rândurile bisericii penticostale. El a  declarat la acea vreme cã “a-L asculta pe Dumnezeu e cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unui om. Pentru mine acest proces de cunoaştere a lui Dumnezeu s-a petrecut în timp şi continuă. Aveam destule vicii, printre care şi fumatul. În clipa în care am înţeles cuvântul lui Dumnezeu, am renunţat la fumat, dar şi la celelalte plăceri ale vieţii”. [Mai mult]

Sunt clipe în care mã privesc şi nu pot sã înţeleg… cum am putut iarãşi sã mã murdãresc ? Îmi privesc mâinile pline de tinã, de murdãrie, şi-apoi, mã uit la Tine! Creatorul întregii lumi, Sfântul Universului, modelul curãţiei… cum poţi sã mã iubeşti ? Mi-era teamã când mã vedeam murdar, mi-era teamã cã nu are cine sã mã curãţeascã, sã mã iubeascã… Cine mã va lua de mânã ? Cine mã va îmbrãţişa plin de iubire ?

Trãiam în incertitudini, în singurãtate, dar ai venit Tu, Cel prin glasul cãruia au luat fiinţã toate!… mai puţin eu …eu cum am apãrut ? Eu am fost primul lucru pe care ai pus Tu mâna ? Te-ai coborât din slava Ta sã mã creezi, iar acum sã mã salvezi? Privindu-ţi ochii plini de compasiune, n-am ezitat sã-ţi arãt murdãria mea, sã-ţi spun cã nu merit sã mã atingi, cã sunt murdar, iar Tu urãşti pãcatul… asta e tot ce ştiam şi credeam… iar Tu, n-ai ezitat sã-mi spui cã aşa este, dar iubirea Ta trece peste orice piedicã, dorinţa Ta de a curãţi, de a salva oamenii depãşeşte orice obstacol, face orice sacrificiu… Ai fi putut sã zici doar un cuvânt, sã mã trimiţi sã mã spãl, sã mã rog… dar niciodatã nu aş fi experimentat ceea ce a simţit acel lepros care a crezut în puterea Ta atunci când Tu doreşti ca un lucru sã se înfãptuiascã…. respins de cei murdari, nedorit, neatins de ei….dar atins de Cel curat …. n-aş fi simţit niciodatã dragostea materializatã în atingerea Ta plinã de compasiune, sinceritate, sacrificiu… nu Te-aş fi simţit aşa cum eşti Tu… DRAGOSTE NEMĂRGINITĂ…. Vreau sã fiu şi eu ca Tine, sã pot vedea oamenii prin ochii Tãi, sã fiu mâna prin care Tu-i atingi, sã fiu dragoste adevãratã… iubind “oricând” şi aşteptând “nimic”… vreau sã vãd lumina feţei Tale strãlucind peste viaţa mea… Însã nimic nu se comparã cu atingerea dragostei Tale, atingere care curãţeşte şi dã viaţã oriunde şi oricând… Nu mai vreau sã caut mâinile Tale doar pentru a vedea ce ai sã-mi oferi, ce cadouri ţii in ele… vreau doar sã simt dragostea prin atingerea mâinii Tale… [Mai mult]

“Bucuraţi-vă ca nişte copii, ca păsările cerului.” – Fiodor M. Dostoievski

Urmăream un copil. Alerga după fluturi. Râdea. Râs de copil ce îmbrăţişează natura, cerul, fericirea. Când are fericirea în ochi, în surâsul lui, ea nu-l va uita.

Ce este acel ceva ce ne împiedică sa fim copii? Ce ne împiedică să alergăm după fluturi?

Oameni mari cufundaţi în rutină. “Vezi tu, am avut atât de mult stres în ultima vreme, am o grămadă de probleme.”; “Trebuie să rezolv cutare şi cutare, ştii, sunt un om ocupat.”;  “N-am eu timp de zâmbete şi culori, se întâmplă prea multe. Viaţa este grea.”

Ce ne opreşte? Cine stă între noi şi fericire? Doar noi înşine.  Bucuria celui rău e să ne vadă cufundaţi în rutină, indiferenţi.  Bucuria lui este să uităm. Să uităm să ne bucurăm de lucrurile simple ale vieţii, să uităm a alerga după fluturi, să uităm a dansa, să uităm a iubi viaţa. [Mai mult]

Studiu: timpul petrecut cu familia se erodeaza pe masura ce creste folosirea Internetului.

Fie că este în jurul mesei de prânz sau în faţa televizorului, familiile americane spun că petrec mai puţin timp împreună. Declinul în ce priveşte timpul acordat familiei coincide cu o creştere a folosirii internetului şi popularităţii reţelelor sociale.

The Annenberg Center for Digital Future la University of Southern California raportează că 28 de procente din americanii intervievaţi anul trecut spun că petrec mai puţin timp cu membrii familiei lor. Aceasta este aproape triplu fata de cele 11 procente care au spus acelaşi lucru în 2006.

Aceşti oameni nu spun, totuşi, că petrec mai puţin timp cu prietenii. Michael Gilbert, senior asociat la centru, spune că oamenii declară că petrec mai puţin timp cu familia odata cu explozia reţelelor Facebook, Twitter şi MySpace. Baza de useri activi a Facebook-ului, de exemplu, a ajuns la 200 milioane useri activi faţa de 100 milioane în august 2008. Şi Facebook-ul are doar 5 ani.
Între timp, mulţi oameni sunt îngrijoraţi de timpul îndelungat pe care copiii şi adolescenţii îl petrec online. În 2000, când centrul a început sondajele anuale în ce priveşte americanii şi internetul, doar 11 procente din respondenţi spuneau că membrii sub 18 ani ai familiei petrec prea mult timp online. In 2008, procentul a crescut la 28. Gilbert a spus: “Cei mai mulţi oameni cred despre viitorul nostru digital si despre Internet ca fiind nelimitat, şi acelasi lucru îl cred şi eu”. [Mai mult]

…simţea miros de verde crud

Privea în gol. Era vizibil iritat. Încerca să alunge gândul, dar revenea teribil de enervant. Oare greşise? Dar cum? Cel mai mult îl irita incertitudinea. Îşi spunea că a acţionat raţional şi matur… nici el nu era sigur, dar în orgoliul lui de bărbat, prefera să creadă aşa. Îi spusese cuvinte grele şi aproape că nu se recunoştea văzându-şi bucuria răutăcioasă. Îi vedea chipul luminos, cum îşi schimbă culoarea devenind palid, în timp ce primea vorbele lui aspre  ca şi pumnalele în inimă. Zâmbetul ei trist îi revenea mereu în minte. Nu spusese nimic, doar l-a ascultat tăcută încercând să nu arate ce simte. Asta îl enerva peste măsură. Ar fi vrut să o vadă că imploră, că plânge, sau măcar să-i răspundă la fel de răutăcios. Dar, ea, nu. Tăcea. şi tăcerea ei o îmbrăca într-o aură de demnitate. Îşi repeta în minte cuvintele tăioase pe care i le spusese intenţionat şi se gândea cum ar fi reacţionat el în locul ei. Brusc, se înroşi la faţă. “Doamne, sunt un doboitoc, am rănit-o cu bună intenţie…”, gândea el, şi scaunul în care stătea nu îl mai încăpea de agitat ce era. “Dar şi-a căutat-o cu mâna ei. Cum a putut măcar să-i treacă prin gând că aş putea să mă uit la ea? Adică…nu ştiu, este frumoasă, poate e şi deşteaptă, dar…nu e pentru mine.” Se liniştea singur gândindu-se că a procedat bine, dar nu putea să vadă decât privirea ei blândă, aproape în lacrimi. Îi venea să urle. Dacă nu ar fi fost în public, poate că s-ar fi răzbunat pe vreo uşă, lovind-o. Bătea cu piciorul în scaun într-un ritm din ce în ce mai alert, fapt care îi dovedea nervozitatea. Bătrânul de vizavi cu ochelarii pe nas îşi opri privirea asupra lui… Se opri din bătut intimidat şi schiţă un zâmbet politicos.”…plictiseala asta, nu ştiţi cât mai durează până ajungem?”…Bătrânul zâmbi şi îngăimă înţelept: “Eh, dacă aş mai fi tânăr şi de aş avea mintea de acum…nu aş mai repeta greşelile tinereţii”, râdea înfundat ca şi cum ştia el ce spune. “Ce-i cu bătrânul ăsta? De unde ştie el la ce mă gândesc eu?” Ar fi vrut să-şi vadă faţa în oglindă să se vadă cât de surprins era. Oare gândurile îi erau scrise pe frunte, libere să le vadă oricine? Zâmbetul i se transformă într-o grimasă şi se întoarse în scaun încercând să pară preocupat. Prefera să privească pe geam. [Mai mult]

Îşi dorea echilibru. Ochii ei erau plini de lacrimi, amintindu-şi că, odinioara, ştia să râdă, că era o persoană agreabilă. Încă îi suna în urechi râsul cristalin şi o umbră de zambet îi apăru pe chip. Dar licărirea se ofili repede. Două cute adânci îi crestau fruntea. Ştia  că nimeni nu vrea ce are ea de oferit: o inimă zdrobită. Încercă să mascheze tristeţea cu fond de ten şi brush, dar ochii o trădau, erau în permanenţă umezi. Se simţea ca un animal hăituit şi nu ştia unde să găsească un loc să-şi odihnească sufletul. Frica îi paraliza intenţia de a se purta normal. Dar ce era normal? Totul în jurul ei era străin. Încercă să găsească din priviri lucruri cunoscute, stabile, care altădată îi ofereau siguranţă. Of, avea “rău de mare”…totul îi fugea de sub picioare şi era aruncată de colo colo. Furtuna din viaţa ei sfărâmase toată încrederea în ea. Era singură! Singură în faţa uraganului de probleme. Ce o să facă? Unde o să se ducă?…Tremura. Nu ştia dacă de frig sau de teamă. Înaintea ei se deschidea o mare prăpastie a necunoscutului. Privea înapoi cu încăpăţânare să găsească în amintiri ceva de care să se agaţe şi să spună: “e doar un coşmar, mă voi trezi şi totul va fi ca înainte!”…dar nu vedea decât priviri reci şi judecătoare. Parcă îi ştia pe oamenii aceştia…nu, se înşelase, erau doar asemănări. Simţea că nu poate să reusească singură. Niciodată nu i-a plăcut să fie singură, dar acum singuratatea era tovarăşa ei de drum. Ştia în adâncul ei că nu fusese destinată să fie singură, că aparţinea cuiva…dar cui??? De ce i se întâmplau toate astea? Pieptul i se zguduia de plâns. Şi dacă aparţine cuiva,  de ce nu este lângă ea, acum când are aşa de mare nevoie ca cineva să-i fie alături, acum când prăpastia e doar la un pas de ea? [Mai mult]