Mulţi români sunt daţi disparuţi; deşi nu se cunoaşte numarul exact al acestora, se pare că ei formează o majoritate. Undeva în istorie, România i-a “pierdut” pe aceşti oameni, parte al neamului nostru românesc . Profilul dispariţilor este românul care nu se plânge şi nu se tot scuză atunci când vine vorba de pierderi, care nu comentează crezând ca le ştie pe toate.

Astăzi, după tot acest timp în care aceştia nu au mai apărut, ne-am gândit că ar fi timpul să îi dăm în căutare, având în vedere condiţiile dificile ale acestor vremuri de criză; vremuri în care cele mai “uşoare” măsuri de austeritate sunt totuşi atât de greu de suportat. Şi, deşi încă nu le-am simţit pe pielea noastră, suntem aproape terminaţi psihic. Lucrurile greu de suportat abea acum încep. Mai mult de atât, se pare că ceea ce au simţit grecii, şi încă simt, nu mai este pentru români un fapt atât de utopic. [Mai mult]

Natura îmbibată cu mirosuri ieşite din propria pepinieră, copăceii jucăuşi etalându-şi crenguţele pe ringul de dans, flori îmbrăcate în: orange, violet, galben, albastru deschis, precum şi nenumărate nuanţe de verde şi maro. Ierburile, cât şi plantele, îmbrăcate în haine de sărbătoare, asistând încântate la spectacolul fără egal susţinut de fructele satisfăcute de aplauzele celor din jur. Un fluviu mândru deschizându-şi toate cele patru braţe curgând din toate părţile, udând natura recunoscătoare pentru ceea ce primeşte. Totul este un haos de culori… splendid e puţin spus. O minunăţie ameţitoare care îţi taie răsuflarea.

Aşa e în mintea mea o mică parte din grădina Eden. Totuşi cred că noul Eden va fi mai frumos decât cel dintâi!

În Eden omul s-a răzvrătit… a început să se creadă deştept, alegând să nu asculte de Dumnezeu, propriul lui Creator. Din acel moment lumea e distrusă, păcatul simţindu-se tot mai bine făcându-şi cuib printre noi. [Mai mult]

Aș fi vrut să nu devin nebun. Prețul e prea mare. Durerea e prea mare. Prietenii sunt prea puțini. Rușinea prea adâncă.

Toți din jur, cei ne-nebuni, mă privesc ca pe o creatură slabă și demnă de milă. Nici măcar nu sunt un om.

Dacă nu aș fi ales să devin nebun, să îmi înfund orice cale de întoarcere, acum nu mai scriam aceste lucruri. Acum eram un om normal, un om așezat la casa lui și în fața căruia se desfășurau oportunitățile unei vieți liniștite sau agitate, dar normale.

Uneori simt că această nebunie auto-asumată poate fi cea mai mare înșelăciune a vieții mele. Poate această nebunie este o nebunie adevărată. Acest lucru mă consuma uneori. Dar dacă nebunia mea e normalitate în altă lume? Totuși trăiesc aici iar aici sunt nebun. Sunt prea departe de începuturile nebuniei ca să mă mai întorc înapoi. Aș fi devenit nebun degeaba dacă aș renunța tocmai acum la nebunie.

Dacă-aș fi fost un parașutist, aș fi fost unul care și-ar fi tăiat frânghiile de la parașută. Să vedem dacă mă prinde cineva. Care ar fi șansele ca să mor în urma impactului cu solul? 100%. [Mai mult]

Pe turnul ceasului aflat în vechea clădire a şcolii din Ballygowan (un sat aflat la aproximativ 10 km de Belfast) sunt scrise aceste cuvinte provocatoare: “Timpul este scurt”. Mulţi dintre tinerii care au studiat în această veche clădire în decursul atâtor ani, cu siguranţă sunt înaintaţi în vârstă sau nu mai aparţin acestei lumi. Unul dintre ei a fost şi doctorul misionar Bill Woods, numit Îngerul Amazonului datorită vieţii lui investită în lupta pentru răspândirea Evangheliei în America de Sud şi realizărilor uimitoare în lupta împotriva leprei. Sunt nenumărate premiile pe care doctorul misionar le-a primit de la multe autorităţi ale Americii de Sud plus onoarea înaltă înmânată de Elisabeta II ca Ofiţer de onoare al Imperiului Britanic. Cu siguranţă privirea fostului adolescent Bill s-a oprit de nenumărate ori asupra acestor cuvinte: “Timpul este scurt”. Poate că acest mare adevăr l-a conştientizat cât de important este să trăiască o viaţă cu sens. Nu ştia când a ales o cale a dedicării ce impact va avea viaţa lui pentru lumea din jur, dar cu siguranţă unul dintre gândurile care l-au determinat să se supună riscurilor şi renunţărilor a fost ideea că o singură viaţă avem de trăit şi ea este scurtă. [Mai mult]

De ceva vreme sunt tot mai nebun. M-au pus în aripa izolată a clădirii de nebuni.

Asta mă face un nebun al nebunilor. Ce ciudat! Totul își pierde din semnificație aici. Totul funcționa atunci când eram printre normali. Apăsam un simplu buton și totul se întâmpla.

Apoi am devenit nebun. Ce mult mi-am dorit să fiu normal cu suflet de nebun dar încă nu au inventat mașina care să mă transforme în mutant. Și mă bucur acum! Nici nu cred că o vor inventa pentru că nu este cerere. Fiecare dintre nebuni devine mutant într-un fel. Fiecare nebun vrea să devină un normal.

Dar eu am devenit nebun de nebuni. Nu mai am șanse să devin altceva. Acum nu mai mi-e frică de ce o să se întâmple dacă fac anumite lucruri. Ceea ce mă ține în viață este faptul că s-ar putea să nu mai trăiesc știind că nu am făcut anumite  lucruri.

Simt că sunt mai aproape de mine. Sunt mai aproape de ceea ce poate am fost făcut să fiu. Poate că există un Nebun al nebunilor. Unul mare și tare. Și poate că acesta mă urmărește. Nu, sigur mă urmărește. Mă simt urmărit tot timpul. Tot timpul sunt urmărit. Nu mă lasă să respir fără să știe cât am respirat. Nu mă lasă să merg fără să se uite el înainte. [Mai mult]

De multe zile mă mișc și nu reușesc să mă deplasez. Mișcările mele se realizează parcă într-un plan clar și delimitat.

Privesc pereții camerei mele și mă întreb cât de mult și-ar dori alții să aibă o astfel de cameră, o cameră din care să nu poată ieși. Nu cred că sunt puțini aceia care și-ar dori ca totul să înceapă și să se termine într-un punct. Nu cred că, atâta timp cât nu le este greu și nu sunt impinși din exterior, vor dori vreodată să răzbată prin zidurile camerei lor.

Stau și privesc zidurile frumos colorate ale camerei mele și mă uimesc pe mine însumi descoperind picturi în zugraveala albă. Am descoperit în zugraveala albă tot ceea ce am nevoie: prieteni, dușmani, munți și flori și am descoperit și pe un dumnezeu, un dumnezeu pufos și care ocupă cel mai fumos loc din cameră, colțul din dreapta sus de pe zidul de nord.

Când mă gândesc unde este Nordul, trebuie doar să îl găsesc pe acest dumnezeu acolo. [Mai mult]

Bine, dacă voi vreţi, selective, nu colective. Si acum imaginaţi-vă pe insula Galapagos: vedeţi cintezele ghinioniste renegate de vitrega şi părtinitoarea mamă-natură înzestrată cu un macabru simţ al umorului scuzându-se că  nu i-a mai ajuns cerneala pentru a prescrie şi în codul genetic al ultimelor cuiburi de cinteze dimensiuni suficient de mari ale ciocului pentru ca şi acestea din urmă să supravieţuiască, sărmanele, hrănindu-se din singurul soi de seminţe cruţate de seceta devastatoare, la fel de selectivă şi ea?

Dacă unii oameni isi adapă credinţele din seceta imaginatiei darwiniste ori le scaldă în mareea aventurilor lui Siddharta, le sculptează în memoria zeităţilor virtuale moştenite sau plagiate, sau chiar le abandonează în metropola Indiferenţă a semiateismului modern ori le ameţeşte cu un  cocktail de tradiţii compilate în cinstea liberului arbitru, noi nu avem dreptul să judecăm. Putem însă să mărturisim ce fel de sorginte irigă credinţa noastră, şi îmi permit să folosesc această binecunoscută teorie a evoluţiei selective doar ca o simplă analogie, nu neapărat pentru a încerca să dezamorsez cu amestecul convingerilor personale ignoranţa explozivă cu tentacule suficient de lungi pentru a legăna o planetă aflată în comă spirituală, aplicaţie valabilă nu doar: 1. în sfera de incidenţă a “creştinilor” plictisiţi de poveşti cosmice dar şi 2. în dreptul aşteptătorilor revărsării ploii în cugetele întârziate care au adormit plutind pe apa sâmbetei . [Mai mult]

M-au scos târându-mă din camera mea. Să iau aer.

De câteva zile încoace m-am transfomat într-un salon de spital. Eu sunt salonul și salonul sunt eu. Respir salon și mănânc salon. Și acum vor să mă facă să respir aer. Cum aș putea, acum când nu mai trăiesc cu aer ci cu aer de salon, să trăiesc.

Am câteva rezerve de aer din salon în plămâni dar nu știu cât o să mă țină afară. Parcă totul e așa de artificial aici afară. Toți se fac că respiră cu plăcere acest aer murdar și apăsat, dar nu reușesc să ascundă zvâcnirea pieptului când aerul inundă plămânii. Săracii de ei. Oare cât o să mă mai țină aerul de salon în plămâni.

Oamenii de-afară merg mai repede. Poate că acesta e avantajul aerului acesta. Eu fac un pas iar ei fac patru. Dar nu mă simt depășit pentru că ei nu văd ce se-ntâmplă în ei pentru că merg prea repede. Sunt singurul care stă acum pe o bancă. Și nimeni nu vrea să stea lângă mine. Poate că nu mă observă, poate că nu văd banca. [Mai mult]

„Domnul a dat şi Domnul a luat – binecuvântat fie Numele Domnului!” - Iov 1:21b

Cartea Iov este una dintre cărţile din Vechiul Testament, în care tema centrală este suferinţa. Nu găsim în Biblie nicio carte care să descrie atât de detaliat durerea.

Numai numele „Iov” ne trimite cu gândul la durere, suferinţă, boală, necaz. Ce-i drept, când am început să citesc cartea, ştiam în mare parte despre ce este vorba. Însă când am început lectura, am rămas uimită.

Iov – cel mai neprihănit om, cu o avere uriaşă: cămile, oi, boi, măgăriţe, mulţi slujitori şi o familie numeroasă- 7 fii şi 3 fete, devine cel mai „blestemat” om de pe faţa pământului. De ce?

Pentru că Satana cere să se atingă de el şi Domnul acceptă. La prima vedere am sta să-L  „judecăm” pe Dumnezeu pentru că nu era corect- El ştia foarte bine ce este drept, doar este dreptatea absolută.

Însă, Dumnezeu avea alt plan. Aşa cum are cu fiecare dintre noi, numai că noi nu înţelegem. Dumnezeu a vrut să-l încerce pe Iov şi să dovedească Satanei că, în ciuda lipsei bogăţiilor, a familiei şi chiar a sănătăţii, Iov nu se va lepăda de El. Asemenea oamenilor, Iov nu întârzie să îşi piardă răbdarea şi să ceară socoteală lui Dumnezeu pentru nenorocirile care s-au abătut asupra lui.  Aici am fost din nou uimită de faptul că neprihănitul Iov îşi bleastămă ziua naşterii şi îşi doreşte să nu se fi născut: „O, de aş fi murit şi ochiul să nu mă fi văzut!”( vs. 10:18b) [Mai mult]

Astăzi m-am gândit la familia mea. La mama și tata și frații mei. Ceilalți au ras de mine. Nu am înțeles de ce, dar i-am întrebat. Mi-au răspuns că familia mea nu este de fapt o familie și că nimeni nu trebuia să se nască în această așa zisă familie. Nu mai înteleg… Oare o familie nu este concepută să protejeze dragostea soților și spre conceperea copiilor?

Mi-au spus că nu au mai râs așa de bine demult. Familia este ceva ce de mult am uitat, mi-au mai spus ei. Putem să facem copii și fără să ne numim famile. Putem să ne iubim și fără să avem o familie. Familie este pentru ei doar un cuvânt din basmele ce le povesteau bunicii.

Eu mă jucam cu tata când eram mic. Mama gătea pentru noi. Frații mei nu erau din alte relații. Poate d-aia sunt ceilalți așa de dezvoltați; pentru că au avut frații atât de diferiți de ei și au învățat unul de la altul. Ceilalți nu au tată? Sau mamă? Ei îmi spun că da, cineva i-a îngrijit și i-a crescut, și la fel își vor face și ei datoria față de societate. Sunt și cursuri pentru a fi un bun crescător de oameni. Și pe deasupra sunt și bine plătiți. [Mai mult]