Mulţi români sunt daţi disparuţi; deşi nu se cunoaşte numarul exact al acestora, se pare că ei formează o majoritate. Undeva în istorie, România i-a “pierdut” pe aceşti oameni, parte al neamului nostru românesc . Profilul dispariţilor este românul care nu se plânge şi nu se tot scuză atunci când vine vorba de pierderi, care nu comentează crezând ca le ştie pe toate.

Astăzi, după tot acest timp în care aceştia nu au mai apărut, ne-am gândit că ar fi timpul să îi dăm în căutare, având în vedere condiţiile dificile ale acestor vremuri de criză; vremuri în care cele mai “uşoare” măsuri de austeritate sunt totuşi atât de greu de suportat. Şi, deşi încă nu le-am simţit pe pielea noastră, suntem aproape terminaţi psihic. Lucrurile greu de suportat abea acum încep. Mai mult de atât, se pare că ceea ce au simţit grecii, şi încă simt, nu mai este pentru români un fapt atât de utopic. [Mai mult]

Natura îmbibată cu mirosuri ieşite din propria pepinieră, copăceii jucăuşi etalându-şi crenguţele pe ringul de dans, flori îmbrăcate în: orange, violet, galben, albastru deschis, precum şi nenumărate nuanţe de verde şi maro. Ierburile, cât şi plantele, îmbrăcate în haine de sărbătoare, asistând încântate la spectacolul fără egal susţinut de fructele satisfăcute de aplauzele celor din jur. Un fluviu mândru deschizându-şi toate cele patru braţe curgând din toate părţile, udând natura recunoscătoare pentru ceea ce primeşte. Totul este un haos de culori… splendid e puţin spus. O minunăţie ameţitoare care îţi taie răsuflarea.

Aşa e în mintea mea o mică parte din grădina Eden. Totuşi cred că noul Eden va fi mai frumos decât cel dintâi!

În Eden omul s-a răzvrătit… a început să se creadă deştept, alegând să nu asculte de Dumnezeu, propriul lui Creator. Din acel moment lumea e distrusă, păcatul simţindu-se tot mai bine făcându-şi cuib printre noi. [Mai mult]

Pe turnul ceasului aflat în vechea clădire a şcolii din Ballygowan (un sat aflat la aproximativ 10 km de Belfast) sunt scrise aceste cuvinte provocatoare: “Timpul este scurt”. Mulţi dintre tinerii care au studiat în această veche clădire în decursul atâtor ani, cu siguranţă sunt înaintaţi în vârstă sau nu mai aparţin acestei lumi. Unul dintre ei a fost şi doctorul misionar Bill Woods, numit Îngerul Amazonului datorită vieţii lui investită în lupta pentru răspândirea Evangheliei în America de Sud şi realizărilor uimitoare în lupta împotriva leprei. Sunt nenumărate premiile pe care doctorul misionar le-a primit de la multe autorităţi ale Americii de Sud plus onoarea înaltă înmânată de Elisabeta II ca Ofiţer de onoare al Imperiului Britanic. Cu siguranţă privirea fostului adolescent Bill s-a oprit de nenumărate ori asupra acestor cuvinte: “Timpul este scurt”. Poate că acest mare adevăr l-a conştientizat cât de important este să trăiască o viaţă cu sens. Nu ştia când a ales o cale a dedicării ce impact va avea viaţa lui pentru lumea din jur, dar cu siguranţă unul dintre gândurile care l-au determinat să se supună riscurilor şi renunţărilor a fost ideea că o singură viaţă avem de trăit şi ea este scurtă. [Mai mult]

Bine, dacă voi vreţi, selective, nu colective. Si acum imaginaţi-vă pe insula Galapagos: vedeţi cintezele ghinioniste renegate de vitrega şi părtinitoarea mamă-natură înzestrată cu un macabru simţ al umorului scuzându-se că  nu i-a mai ajuns cerneala pentru a prescrie şi în codul genetic al ultimelor cuiburi de cinteze dimensiuni suficient de mari ale ciocului pentru ca şi acestea din urmă să supravieţuiască, sărmanele, hrănindu-se din singurul soi de seminţe cruţate de seceta devastatoare, la fel de selectivă şi ea?

Dacă unii oameni isi adapă credinţele din seceta imaginatiei darwiniste ori le scaldă în mareea aventurilor lui Siddharta, le sculptează în memoria zeităţilor virtuale moştenite sau plagiate, sau chiar le abandonează în metropola Indiferenţă a semiateismului modern ori le ameţeşte cu un  cocktail de tradiţii compilate în cinstea liberului arbitru, noi nu avem dreptul să judecăm. Putem însă să mărturisim ce fel de sorginte irigă credinţa noastră, şi îmi permit să folosesc această binecunoscută teorie a evoluţiei selective doar ca o simplă analogie, nu neapărat pentru a încerca să dezamorsez cu amestecul convingerilor personale ignoranţa explozivă cu tentacule suficient de lungi pentru a legăna o planetă aflată în comă spirituală, aplicaţie valabilă nu doar: 1. în sfera de incidenţă a “creştinilor” plictisiţi de poveşti cosmice dar şi 2. în dreptul aşteptătorilor revărsării ploii în cugetele întârziate care au adormit plutind pe apa sâmbetei . [Mai mult]

„Domnul a dat şi Domnul a luat – binecuvântat fie Numele Domnului!” - Iov 1:21b

Cartea Iov este una dintre cărţile din Vechiul Testament, în care tema centrală este suferinţa. Nu găsim în Biblie nicio carte care să descrie atât de detaliat durerea.

Numai numele „Iov” ne trimite cu gândul la durere, suferinţă, boală, necaz. Ce-i drept, când am început să citesc cartea, ştiam în mare parte despre ce este vorba. Însă când am început lectura, am rămas uimită.

Iov – cel mai neprihănit om, cu o avere uriaşă: cămile, oi, boi, măgăriţe, mulţi slujitori şi o familie numeroasă- 7 fii şi 3 fete, devine cel mai „blestemat” om de pe faţa pământului. De ce?

Pentru că Satana cere să se atingă de el şi Domnul acceptă. La prima vedere am sta să-L  „judecăm” pe Dumnezeu pentru că nu era corect- El ştia foarte bine ce este drept, doar este dreptatea absolută.

Însă, Dumnezeu avea alt plan. Aşa cum are cu fiecare dintre noi, numai că noi nu înţelegem. Dumnezeu a vrut să-l încerce pe Iov şi să dovedească Satanei că, în ciuda lipsei bogăţiilor, a familiei şi chiar a sănătăţii, Iov nu se va lepăda de El. Asemenea oamenilor, Iov nu întârzie să îşi piardă răbdarea şi să ceară socoteală lui Dumnezeu pentru nenorocirile care s-au abătut asupra lui.  Aici am fost din nou uimită de faptul că neprihănitul Iov îşi bleastămă ziua naşterii şi îşi doreşte să nu se fi născut: „O, de aş fi murit şi ochiul să nu mă fi văzut!”( vs. 10:18b) [Mai mult]

Ea stătea imobilizată în portbagajul maşinii. Era acolo dintotdeauna. În întuneric şi singurătate, nimeni nu o băga în seamă, nu era altceva decât un accesoriu inutil. Iarna simţea îngheţul venind de sub metalul rece, iar vara se sufoca în spaţiul îngust, care devenea ca un cuptor încins, în mirosul ascuţit de combustibil. Nu ştia niciodată dacă afară e zi sau e noapte. Din când în când, cineva deschidea uşa portbagajului şi, pentru câteva secunde, vedea lumina. Vedea chipuri de oameni grăbiţi şi preocupaţi, uneori zărea o ramură de copac,  sau o fereastră cu perdelele trase. Adesea, spaţiul acela îngust în care locuia era umplut cu tot felul de lucruri, care mai de care mai ciudate. Odată, cineva vărsase peste ea, din greşeală, o cutie cu vopsea rosie.  Dar nu se sinchisise s-o mai cureţe ; oricum era plină de praf şi rugină…

De cele mai multe ori, în jurul ei era linişte. Erau ore întregi în care nu auzea nici un zgomot. Dar, câteodată, atunci când, prin nu ştiu ce minune, “locuinţa” ei începea să se deplaseze, simţea viaţa fremătând în jur, auzea zgomote şi forfotă de paşi, claxoane stridente şi glasuri necunoscute, cântece şi jocuri de copii. Odată, cineva a uitat portbagajul deschis şi atunci a putut, pentru prima oară, să privească în voie afară. A urmărit îndelung petele norilor trecând pe cerul albastru, a admirat copacii înfloriţi şi crestele munţilor din depărtare şi a văzut, … a văzut ridicându-se undeva, între pământ şi cer, ca o minge de foc, soarele. Şi a început să viseze că într-o zi, cineva o va scoate din locul strâmt în care locuia şi că va putea să vadă lumea, cu toate frumuseţile ei. Se vedea alergând pe drumuri îndepărtate, prin locuri scăldate de lumina soarelui, se imagina cărând copii la şcoală sau străbătând autostrăzi asfaltate, de la un capăt la altul. Dar, cu un zgomot surd, uşa portbagajului se închise şi ea se trezi din visare şi îşi aminti din nou că nu e altceva decât o roată de rezerva. Atât şi nimic mai mult… [Mai mult]

Mi-am dorit să scriu un articol „interesant”, aparent neinteligibil pentru a-l face să pară şi mai aparte şi mai greu de surprins în înţelesurile-i adânci, dar tocmai am primit un mesaj care m-a îndemnat să-mi reformulez ideea şi să mă îndrept spre un subiect pentru mulţi epuizat, mult prea filozofat şi probabil mult prea comercializat pentru a-i mai putea pătrunde adevăratul şi propriul înţeles – prietenia.

E un gând care m-a măcinat mult în ultimul timp: de ce şi când avem nevoie de prieteni? Sunt clipe când ne simţim la o răscruce de drumuri, când sfatul părintelui sau al iubitului se transformă în nişte cuvinte înşiruite – şi nu spun de prisos, ci doar şifonate de infinita lor repetare şi atunci simţim nevoia unei licăriri din exterior care să ne îndrume spre noi înşine.

Viaţa ne duce pe cărări diferite, nedesluşite şi împovărate de griji.

Acesta este adevărul cel mai banal și adesea auzit. Paradoxul vieţii este acela că de multe ori regăsim în viaţa celui de lângă noi toate simţurile pustiite din noi înşine şi împlinite într-ale sale. Da, e un subiect personal, dar îmi place să cred că mulţi dintre noi s-au lovit adesea de situaţii asemănătoare: o prietenie frumoasă şi sinceră, o prietenie din liceu, colege de clasă, dar nu şi de bancă – aceasta pentru că observaţiile venite din partea profesorilor deveniseră interminabile şi nu de puţine ori ni se spunea:‘Ei, ei… sunteţi ca şi babele acelea care ies de la închisoare şi mai stau de poveşti şi în faţa porţii.’ [Mai mult]

Suntem aproape de finele anului 2011…sunt Sărbătorile de Iarnă. Frumos…sau nu prea. Sunt uimită să văd ce înseamnă pentru majoritatea românilor Sărbătorile de Iarnă. Magazine super aglomerate, călcând unii pe alții, umplând coșuri cu alimente…totul pentru stomac. Mă întreb, de ce se mai plâng românii că nu au bani? La cum se îmbulzesc să cumpere de toate… Dar întrebarea este, oare chiar au nevoie de toate acestea? Din inerție și febra cumpărăturilor, aproape că era să-mi cheltui micul venit pe nimicuri, sau lucruri pe care le-aș fi cumpărat doar de dragul cumpăratului, nu că aș fi avut neapărată nevoie de ele…

Printre strălucirile fade ale lumii, într-o atmosferă falsă, cu bucurie ștearsă de pe chipuri, Sărbătoarea Crăciunului totuși tronează în inimile înghețate de frigul sărăciei de Dumnezeu, în țara mea…Să fie oare cultura de vină? NU! Isus a venit în lume și a dărâmat barierele transculturale. Răspunsul este un altul, unul dureros. Lipsa de Dumnezeu în viețile noastre ne face să mirosim doar a tradiție, a credință care miroase a naftalină, dar care nu are scop și nici viață. O sărbătoare confuză, fără cunoștința Celui sărbătorit, în esență… Și cu inima strânsă, mi-am adus aminte de El…de motivul venirii Lui pe pământ, de miracolul nașterii Lui printr-o fecioară… [Mai mult]

Timpul trece, noi trecem…Mai este oare timp?

Pentru Dumnezeu, timpul nu are limite. Numai noi avem o viață limitată de timp și condiționată de alegerile pe care le facem. Și totuși, timp, avem destul! Cum îl folosim?

Totdeauna regretele noastre sunt legate oarecum de timp, de lucruri pe care le-am lăsat nefăcute, scuzându-ne că nu am avut timp. Dar este doar o scuză ieftină. Timpul a fost la dispoziția noastră. Dacă vrei, poți să-ți găsești timp. Dumnezeu face ca timpul să se ”lărgească” când vede disponibilitatea noastră de a ne pune la dispoziția Lui.

Mai este oare timp?

Trăim vremurile din urmă, am ajuns timpul la ”capătul” lui.

”Răscumpărați vremea, căci zilele sunt rele. De aceea nu fiți nepricepuți, ci înțelegeți care este voia Domnului.”-Efeseni5:16,17.

Poate nu mai poți să recuperezi ce ai pierdut irosind timpul tău și al lui Dumnezeu. Totuși, El, în bunătatea Lui, ne îndeamnă să ”răscumpărăm vremea” cât se mai poate. Ne acordă șansa să recuperăm viața pierdută, ca regretele noastre să fie mai puține. [Mai mult]

Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui. Proverbe 19,22

Dacă vei intra într-un cazino vei constata poate că ceea ce face farmecul unei doamne este o ţinută elegantă, o atitudine rezervată, un zâmbet discret, parfumul Dior şi bijuteriile Swarovski.

Am citit de curând o ilustraţie despre frumuseţe:

“Zeiţa frumuseţii si Zeiţa urâţeniei s-au întâlnit într-o zi pe malul mării, spunând una celeilalte:
Hai să ne scăldăm în mare! Şi-au dat jos mantalele şi au înotat în mare. După un timp Urâţenia a ieşit prima, s-a acoperit cu mantaua ce aparţinea Frumuseţii şi şi-a văzut de drum. Ieşind din apă, Frumuseţea nu a mai găsit mantaua şi fiind ruşinoasă s-a acoperit cu cea a Urâţeniei.
De atunci şi până azi multă lume le confundă. Însă sunt si cunoscători care pot descoperi frumuseţea dincolo de orice manta, precum pot observa şi uraţenia ascunsă sub cea mai frumoasă manta…”

Dacă ar fi să ne referim la ceea ce face frumuseţea unui om, am discuta despre ansamblul trăsăturilor exterioare, despre simetriile feţei, trăsăturile de caracter, echilibrul temperamental. Toate aceste atuuri  îi pot lansa o recomandare de invidiat şi îl pot expune frumos pe cea mai înaltă treaptă a atenţiei celorlalţi, dar adevăratul farmec nu-şi găseşte nici măcar un colţ de noimă în toată afacerea asta întrucât făuritorul ei provine din descendenţa dimensiunii sufletului. [Mai mult]