Adevarul calatoreste in timp. Nu imbatraneste si nu sufera mutatii. Nu se inroseste si nu isi pierde hainele. Calatoreste in timp doar pe sensul viitorului dar asta nu inseamna ca trecutul ii duce lipsa. Nu. Adevarul e ca un iris al ochiului pe care se aseaza lumea si ideile ei. Nu toate ideile. Societatea seculara in care traim invoca relativismul adevarului, invoca instabilitatea si lipsa de credibilitate absoluta in numele liberului arbitru la care toti subscriem. Sunt de acord cu tot ceea ce inseamna liberul arbitru, dar nu pot sa concep lipsa unui element absolut in tot amalgamul de idei cu care sunt bombardat. Nu inteleg si momentan nu accept mii de variante despre care stim foarte clar ca sunt relative fara existenta uneia despre care cel putin istoria martusiseste ca este absoluta. Timpul este tragedia care se misca greu pentru oameni si al carui efect trebuie diminuat imbratisand absolutul despre care se stie ca “va va face liberi”. Traind in Adevar, nu te poti misca mai repede decat el, nu poti merge mai repede decat cel care este inaintea ta. Adevarul este inaintea ta. [Mai mult]

„Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu…”

”Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.”

”Te-am purtat pe brațe și vreau să te ma port.”

Întuneric. Nemișcare, neființă si mormânt.

Ochi pironiți pe un perete umed, departe de lumina cerului. Ruine. O rază de lumină plăpândă, plină de sfială, se face vazută într-un ungher, dar  întunericul e atât de mare!

Om fără răsuflare, zidit, îngropat în durere, pierdut în beznă, înmormântat.

Spaimă, ceață, aproape delir. Se strângea în brațe spasmodic, cu disperare.

…”De ce, Doamne?!”…

”De ce toate acestea năpustite asupra mea? Ce este tot acest întuneric?”

”Crezusem că s-a terminat. Eram omul care dansa și râdea în soare, toate acestea nu mă amenințau . Unde e el acum? Cine este străinul acesta pierdut?!” [Mai mult]

E noapte… o singurã stea vegheazã acelaşi du’te-vino continuu al valurilor mãrii…acelaşi sunet monoton, dar care la fiecare cinci secunde spune un sincer “mulţumesc”! E pustie plaja… fiecare val îşi aruncã spuma pânã sub tãlpile mele, fiecare sunet care în tãcerea nopţii parcã mã înspãimântã mulţumeşte Creatorului!… E noapte…şi privesc urmele paşilor mei, pe alocuri şterse de marea devenitã parcã tot mai furioasã… mã opresc… şi, mã gândesc la câte frumuseţi ne’a lãsat Tatãl… la câte motive de mulţumire avem şi, BANALUL -devenit religie pentru noi- ne împiedicã din când în când ca sã ne oprim din tumultul vieţii şi sã ne aţintim ochii spre cer spunând un simplu şi sincer MULŢUMESC!… Pânã ce şi marea îşi opreşte acel freamãt continuu şi împreunã cu sufletul meu lãsat pe plajã în acele urme de paşi… rosteşte “Tatã, Mulţumesc!” [Mai mult]

Un vişiniu nesfârşit. Privirea se aşează pe o parte din vişiniu. Aici există un punct alb ce se mişcă ba la stânga, ba la dreapta; direcţia lui formează cercuri, pătrate, săgeţi îndreptate diferit. Uneori dansează punctul. Câteodată stă nemişcat, parcă nehotărât.

Dacă ai vedea din afara vişiniului, ai observa un ac ce veghează punctul alb. Însă, alegerea direcţiei în care se va desena, este făcută tot de punctul alb. Numai atunci când punctul desenează cercuri din care nu mai poate ieşi, acul îl conduce spre un alt rând, unde îi schiţează un alt desen. Punctul alb alege uneori să urmeze schiţa. Desenul este următorul: o apă limpede ce curge pe tot vişiniul, aducând într-o mare comună toate punctele albe ce au desenat împreună cu acul, apa.

Punctului alb, având doar o perspectivă îndreptată spre interior, i se pare că se pierde în vişiniul din jur; dar el desenează mereu. Curând, desenul lui va fi tot ce va rămâne în urmă. Va fi desenul unul plin de cercuri şi de săgeţi sângeroase? Va fi desenul o mare, ce va avea viaţă şi după dispariţia punctului din vişiniu? [Mai mult]

Tu nu eşti printre singurii oameni care se  plâng şi zic “zilele mele de – abia se mai târăsc- o zi fără nădejde o urmeaza pe alta” sau “renunţ…sunt obosit de viaţă. Lasă-mă în pace. Viaţa mea nu mai are sens.” Iov 7:6,16

Viaţa, vrei nu vrei, este în continuă mişcare. Zile vin, zile se duc. Noi am fost creaţi de Dumnezeu ca să avem un rost, pentru că viaţa fiecăruia are o raţiune: “Totul vine numai de la Dumnezeu, totul trăieşte prin puterea Sa, şi totul este pentru gloria Sa” (Romani 11:36) .

În general, tinerii îşi doresc şi luptă să devină “ceva”,  însă uneori nici ei nu ştiu ce anume caută. În lumea de azi noi căutam  un rost, căutam să facem  lucruri care să ne  aducă împlinire, uneori prin relaţii, alteori prin renume, putere, bani, bunuri materiale, modă, droguri, sex , muzică  şi multe alte lucruri. Majoritatea însă ne trezim alergând spre un “ceva” care  să ne mulţumească şi ajungem să trăim  sub nivelul de plutire, să luptăm să avem un sens, uneori neştiind încotro ne îndreptăm…..Finalul­? Aproape întotdeauna  trăim un stres inutil, având sentimentul unei vieţi neîmplinite şi rănite, rezultatul fiind o iluzie, un drum înfundat care aduce ceaţă, debusolare sau chiar moarte. [Mai mult]

Neiertarea este un obstacol în calea împlinirii scopului Lui cu tine. A ştii şi a acţiona…iată 2 lucruri care merg mână în mână.

Tot ce ştiu este că mi-am cerut iertare…răspunsul a venit însă ca un trăznet… “Crezi că zici „iartă-mă” şi ai rezolvat totul?”… Tremuram… înghiţeam în sec şi îmi controlam cu greu plânsul…însă am auzit totuşi un glas, şoptit ce a răspuns: „Esenţa iertării NU o găseşti în a calca pe cineva pe nervi şi apoi a-i cere iertare, ci esenţa iertării stă în a ierta imposibilul”

Aveam în faţa mea pe cel ce îmi fusese un bun prieten ani de zile. Un om despre care odată am spus că este fără cusur…am petrecut ani binecuvântaţi ca buni amici…şi deodată existau probleme…neiertare şi durere… m-am gândit repede ce înseamnă a ierta… în mintea mea se auzea ca un ecou de 7 ori câte 7… dar nu puteam să îi schimb eu inima… nici măcar printr-un simplu “Te rog, iartă-mă! “… mă gândeam oare care este faza?… unde nu m-am prins?…am cerut iertare şi am primit în schimb un răspuns dur şi nemulţumire… mai mult chiar, eram deja în război… şi războiul lăsa victime…wow!… şi apoi tot ceea ce a urmat a fost greu… însă am învăţat destul de multe. [Mai mult]

Într-un interviu acordat Televiziunii Române, Alin Jivan şi-a declarat public credinţa în Dumnezeu. Alin este unul dintre cei mai valoroşi gimnaşti din lotul olimpic al României, fiind medaliat cu bronz şi argint la campionatele Mondiale, respectiv Europene.

La întrebarea reporterului TVR2 în legãturã cu accidentarea gimnastei Sandra Izbaşa, Alin Jivan i-a transmis acesteia sã îşi punã încrederea în Dumnezeu pentru cã atunci când oamenii nu îţi mai dau şanse, Dumnezeu îţi vine în ajutor.

Alin Jivan a vorbit şi despre perioada grea prin care a trecut în anul 2006 atunci când s-a accidentat  şi a ratat Campionatul Mondial: “speranţele mi s-au nãruit însã am fãcut linişte în interorul meu şi mi-am pus încrederea în Dumnezeu iar El m-a ajutat”.

Ziarul Libertatea a publicat pe data de 4 Februarie 2009 un articol despre convertirea lui Alin Jivan în rândurile bisericii penticostale. El a  declarat la acea vreme cã “a-L asculta pe Dumnezeu e cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unui om. Pentru mine acest proces de cunoaştere a lui Dumnezeu s-a petrecut în timp şi continuă. Aveam destule vicii, printre care şi fumatul. În clipa în care am înţeles cuvântul lui Dumnezeu, am renunţat la fumat, dar şi la celelalte plăceri ale vieţii”. [Mai mult]

Sunt clipe în care mã privesc şi nu pot sã înţeleg… cum am putut iarãşi sã mã murdãresc ? Îmi privesc mâinile pline de tinã, de murdãrie, şi-apoi, mã uit la Tine! Creatorul întregii lumi, Sfântul Universului, modelul curãţiei… cum poţi sã mã iubeşti ? Mi-era teamã când mã vedeam murdar, mi-era teamã cã nu are cine sã mã curãţeascã, sã mã iubeascã… Cine mã va lua de mânã ? Cine mã va îmbrãţişa plin de iubire ?

Trãiam în incertitudini, în singurãtate, dar ai venit Tu, Cel prin glasul cãruia au luat fiinţã toate!… mai puţin eu …eu cum am apãrut ? Eu am fost primul lucru pe care ai pus Tu mâna ? Te-ai coborât din slava Ta sã mã creezi, iar acum sã mã salvezi? Privindu-ţi ochii plini de compasiune, n-am ezitat sã-ţi arãt murdãria mea, sã-ţi spun cã nu merit sã mã atingi, cã sunt murdar, iar Tu urãşti pãcatul… asta e tot ce ştiam şi credeam… iar Tu, n-ai ezitat sã-mi spui cã aşa este, dar iubirea Ta trece peste orice piedicã, dorinţa Ta de a curãţi, de a salva oamenii depãşeşte orice obstacol, face orice sacrificiu… Ai fi putut sã zici doar un cuvânt, sã mã trimiţi sã mã spãl, sã mã rog… dar niciodatã nu aş fi experimentat ceea ce a simţit acel lepros care a crezut în puterea Ta atunci când Tu doreşti ca un lucru sã se înfãptuiascã…. respins de cei murdari, nedorit, neatins de ei….dar atins de Cel curat …. n-aş fi simţit niciodatã dragostea materializatã în atingerea Ta plinã de compasiune, sinceritate, sacrificiu… nu Te-aş fi simţit aşa cum eşti Tu… DRAGOSTE NEMĂRGINITĂ…. Vreau sã fiu şi eu ca Tine, sã pot vedea oamenii prin ochii Tãi, sã fiu mâna prin care Tu-i atingi, sã fiu dragoste adevãratã… iubind “oricând” şi aşteptând “nimic”… vreau sã vãd lumina feţei Tale strãlucind peste viaţa mea… Însã nimic nu se comparã cu atingerea dragostei Tale, atingere care curãţeşte şi dã viaţã oriunde şi oricând… Nu mai vreau sã caut mâinile Tale doar pentru a vedea ce ai sã-mi oferi, ce cadouri ţii in ele… vreau doar sã simt dragostea prin atingerea mâinii Tale… [Mai mult]

Studiu: timpul petrecut cu familia se erodeaza pe masura ce creste folosirea Internetului.

Fie că este în jurul mesei de prânz sau în faţa televizorului, familiile americane spun că petrec mai puţin timp împreună. Declinul în ce priveşte timpul acordat familiei coincide cu o creştere a folosirii internetului şi popularităţii reţelelor sociale.

The Annenberg Center for Digital Future la University of Southern California raportează că 28 de procente din americanii intervievaţi anul trecut spun că petrec mai puţin timp cu membrii familiei lor. Aceasta este aproape triplu fata de cele 11 procente care au spus acelaşi lucru în 2006.

Aceşti oameni nu spun, totuşi, că petrec mai puţin timp cu prietenii. Michael Gilbert, senior asociat la centru, spune că oamenii declară că petrec mai puţin timp cu familia odata cu explozia reţelelor Facebook, Twitter şi MySpace. Baza de useri activi a Facebook-ului, de exemplu, a ajuns la 200 milioane useri activi faţa de 100 milioane în august 2008. Şi Facebook-ul are doar 5 ani.
Între timp, mulţi oameni sunt îngrijoraţi de timpul îndelungat pe care copiii şi adolescenţii îl petrec online. În 2000, când centrul a început sondajele anuale în ce priveşte americanii şi internetul, doar 11 procente din respondenţi spuneau că membrii sub 18 ani ai familiei petrec prea mult timp online. In 2008, procentul a crescut la 28. Gilbert a spus: “Cei mai mulţi oameni cred despre viitorul nostru digital si despre Internet ca fiind nelimitat, şi acelasi lucru îl cred şi eu”. [Mai mult]

…simţea miros de verde crud

Privea în gol. Era vizibil iritat. Încerca să alunge gândul, dar revenea teribil de enervant. Oare greşise? Dar cum? Cel mai mult îl irita incertitudinea. Îşi spunea că a acţionat raţional şi matur… nici el nu era sigur, dar în orgoliul lui de bărbat, prefera să creadă aşa. Îi spusese cuvinte grele şi aproape că nu se recunoştea văzându-şi bucuria răutăcioasă. Îi vedea chipul luminos, cum îşi schimbă culoarea devenind palid, în timp ce primea vorbele lui aspre  ca şi pumnalele în inimă. Zâmbetul ei trist îi revenea mereu în minte. Nu spusese nimic, doar l-a ascultat tăcută încercând să nu arate ce simte. Asta îl enerva peste măsură. Ar fi vrut să o vadă că imploră, că plânge, sau măcar să-i răspundă la fel de răutăcios. Dar, ea, nu. Tăcea. şi tăcerea ei o îmbrăca într-o aură de demnitate. Îşi repeta în minte cuvintele tăioase pe care i le spusese intenţionat şi se gândea cum ar fi reacţionat el în locul ei. Brusc, se înroşi la faţă. “Doamne, sunt un doboitoc, am rănit-o cu bună intenţie…”, gândea el, şi scaunul în care stătea nu îl mai încăpea de agitat ce era. “Dar şi-a căutat-o cu mâna ei. Cum a putut măcar să-i treacă prin gând că aş putea să mă uit la ea? Adică…nu ştiu, este frumoasă, poate e şi deşteaptă, dar…nu e pentru mine.” Se liniştea singur gândindu-se că a procedat bine, dar nu putea să vadă decât privirea ei blândă, aproape în lacrimi. Îi venea să urle. Dacă nu ar fi fost în public, poate că s-ar fi răzbunat pe vreo uşă, lovind-o. Bătea cu piciorul în scaun într-un ritm din ce în ce mai alert, fapt care îi dovedea nervozitatea. Bătrânul de vizavi cu ochelarii pe nas îşi opri privirea asupra lui… Se opri din bătut intimidat şi schiţă un zâmbet politicos.”…plictiseala asta, nu ştiţi cât mai durează până ajungem?”…Bătrânul zâmbi şi îngăimă înţelept: “Eh, dacă aş mai fi tânăr şi de aş avea mintea de acum…nu aş mai repeta greşelile tinereţii”, râdea înfundat ca şi cum ştia el ce spune. “Ce-i cu bătrânul ăsta? De unde ştie el la ce mă gândesc eu?” Ar fi vrut să-şi vadă faţa în oglindă să se vadă cât de surprins era. Oare gândurile îi erau scrise pe frunte, libere să le vadă oricine? Zâmbetul i se transformă într-o grimasă şi se întoarse în scaun încercând să pară preocupat. Prefera să privească pe geam. [Mai mult]