Majoritatea filosofilor, dacă nu toţi, care au trăit până acum, şi care vor mai trăi, au încercat să dea un răspuns la întrebarea: Cine suntem? Răspunsurile lor au fost mai aproape sau mai departe de adevăr. Fiecare dintre noi are capacitatea de a judeca aceste lucruri în modul lui personal. Chiar şi Isus, Dumnezeul infinit, întrupat într-un trup de carne, ne-a adus un răspuns. Răspuns care, cred eu, e adevărul absolut. Aceelaşi Dumnezeu care le-a spus în vechime poporului Israel, prin proorocul Isaia, că : “…, te-am încrustat în palmele Mele,…” şi-a demonstrat dragostea întrupându-se într-un corp imperfect, El, în care nu exista umbra de imperfecţiune.
Isus şi-a demonstrat în nenumarate rânduri dragostea, mai degraba faţă de cei mai mult imperfecţi decât de cei care, prin “sfinţenia” lor încercau să îşi adjudece vrednicia de a se apropia de El. Isus, mai mult decât faptul că predica eliberarea celor pierduţi, El ia masa cu ei, se apropie de ei. Noi nu prea realizăm lucrurilea astea cu adevărat. În ziua de azi noi înţelegem raţional aceste fapte, însă parcă trecem pe lângă ele atunci când e vorba să le luam de bune. “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea” a ajuns să fie atât de înăbuşit de vuietul retoricii religioase încât suntem surzi la mesajul că Dumnezeu ar putea nutri sentimente tandre faţă de noi!” Am ajuns să încătuşăm iubirea unui Dumnezeu pasional prin faptul că alegem să nu-I credem iubirea. [Mai mult]

Trăia în urmă cu aproximativ 1000 de ani un om într-o familie modestă undeva prin Iranul de astăzi, un fabricant de corturi care cu trecerea timpului a ajuns o personalitate enciclopedică a lumii – Omar Kayyam. Pe lângă faptul că făcea corturi, se mai ocupa şi de alte lucruri – poezie, matematică, astronomie – şi una dintre poeziile sale mi-a atras atenţia şi mi-a dat mult de gândit:
Am onoarea să Îl cunosc pe Isus şi mai mult de atât, am onoarea să Îl iubesc pe Isus! Nu am nici un merit pentru asta, doar o alegere! Privesc viaţa lui Isus de aproape, observ ceea ce El a făcut pentru mine şi nu pot să fac altceva decât să Îl iubesc pentru fiecare gest care El l-a făcut pentru mine, să răspund iubirii Sale cu iubire, sa răspund dăruirii Sale cu recunoştinţă şi pentru viaţa Lui sa Îi dau viaţa mea!
“ Impulsivitatea nu Îi este deloc caracteristică lui Isus cel înfăţişat de Evanghelii, care Şi’a folosit puterile cu compasiune, pentru împlinirea nevoilor oamenilor, nu pentru a Se da în specatol. Ori de câte ori cineva Îi cerea în mod deschis să fie vindecat, El vindeca. Când oamenilor care Îl urmau li s-a făcut foame, El i-a hrănit, iar când nuntaşilor li s’a făcut sete, le-a făcut vin. Adevăratul Isus i-a mustrat pe ucenici atunci când aceştia i-au sugerat să Se răzbune pe oraşul care se arătase atât de ostil. Pe scurt, miracolele din Evangheliile autentice gravitează toate în jurul dragostei, nu în jurul puterii.” – Philip Yancey
“Paştele face din El un personaj periculos. Datorită Paştelui, sunt silit să ascult afirmaţiile Lui îndrăzneţe cu privire la Sine şi nu mi se îngăduie să aleg doar ce-mi place din cuvintele Lui. Mai mult, Paştele îmi spune că EI, acum, Se află undeva, în deplină libertate de mişcare.”
Ultima zi a lui Isus petrecută pe acest pământ în chip de om. Încă simţea durere, simţea foame, sete, caracteristici specifice acestui trup al nostru. În urmă cu doar câteva ore se afla călare pe un măgăruş, în mijlocul mulţimii care Îl aclamau şi îşi arătau speranţa într-atât încât îşi dădeau chiar şi hainele de pe ei pentru a-I face drumul mai uşor. Nu s-a lăsat dus de val nici măcar un moment! A făcut ceea ce avea de făcut… ceea ce trebuia făcut!
Există în fiecare dintre noi, chiar dacă vrem să recunoaştem sau nu, o anumită „lege”. Aşa cum spune şi C.S. Lewis despre fiecare om în parte; în orice loc s-ar afla el are „…această curioasă idee că ar trebui să se comporte într-un anumit fel şi că nu se pot descotorosi de ideea aceasta”. Faptul că ne certăm uneori, dovedeşte acest lucru. Fiecare are noţiunea „lucrului corect” sau „lucrului incorect”.
„Încercând să extirpăm ruşinea, am dărâmat unul din meterezele spiritului omenesc, bucurându-ne în chip smintit de fapta noastră, aidoma troienelilor care au năruit zidurile Troiei pentru a introduce Calul în cetate.” C.S. Lewis
Atunci când ne gândim la coaste şi ce putem face noi cu ele, mintea ne fuge la nişte mâncăruri pe care noi bărbaţii, dacă ne-am strădui îndeajuns de mult, am fi în stare să le gătim; asta în cazul coastelor de animal. În cazul personal, pentru noi coastele nu reprezinta nimic mai mult decât acele oase-perechi care de obicei sunt arcuite şi unite cu coloana vertebrală, şi care împreună cu aceasta alcătuiesc baza scheletului axial. Nu tot aşa se întâmplă şi când pui una dintre aceste coaste în mâinile Celui care „… este atât de plin de existenţă, încât poate dărui existenţa, poate face ca lucrurile să fie, şi încă să fie realmente altele decât EL Însuşi,…” . Atunci lucrurile se schimbă pentru că din această coastă El e în stare să creeze „… punctul culminant, ultima, grandioasa opera…. Femeia. Cu o ultimă deschidere, creaţia ajunge la capăt nu cu bărbatul, ci cu femeia. Ea reprezintă ultima trăsătură de condei a Domnului.” Aceasta fiinţă care ne uimeşte prin faptul că este „… puternică şi tandră, neînfricată şi atrăgătoare… fermecătoare.” 






















