Dezamăgire. Tristeţe. Decepţie. Ură. Furie. Aceasta sunt doar câteva din sentimentele prin care treci atunci când eşti trădat de cel mai bun prieten. Spun asta pentru că am trecut pe acolo. Ştiu cum este să ai impresia că poţi cunoaşte o persoane în zece ani şi să realizezi într-o secundă că de fapt nu o cunoşteai deloc. Tot ceea ce-aţi clădit în acest timp, ce-aţi împărtăşit şi ce aţi împărţit, s-a dus ca şi cum nu a fost. Totul a dispărut în ceaţă.

Când afli că eşti minţit, bârfit sau „lucrat” pe la spate de persoana care ţi-a fost mai mult decât un frate sau o soră, nici măcar nu ştii cum să te simţi. Treci de la o stare la alta. Dar ceva ştii sigur. Nu mai poţi să  priveşti acea persoană ca înainte, nu mai poţi privi în ochii ei şi nu mai poţi să îi auzi glasul. Tot ce ai vrea să faci e să fugi şi să te ascunzi undeva. Să fii departe de tot. Da, e greu când ai acordat încredere deplină cuiva să îţi fie sfărâmată în mai puţin de un minut. Dar ştii ce este şi mai greu? Iertarea. Cel puţin, eu una, jumătate de an m-am tot luptat cu asta. M-am luptat cu dorinţa de a mă răzbuna, de a o face să sufere tot aşa de mult cum m-a făcut şi ea pe mine, de a o face să se simtă vinovată. M-am luptat cu mine însămi şi cu sentimentele mele atât de mult încât am ajuns să nu mă mai înţeleg cu nimeni. Am ajuns să mă izolez până şi de familia mea. Nu puteam înţelege cum cineva cu care împărţeam 20 de ore din 24 a ajuns să mă facă să mă simt aşa. Când auzeam glasul ei, inima îmi bătea mai repede şi strângeam din pumn. Numai când o vedeam şi ştiam că se apropie de mine, mă pregăteam să spun ceva rău ca să o pot face să sufere. Aşa cum m-a făcut ea pe mine. Vroiam să simtă şi ea ceea ce am simţit şi eu. Numai că, lasă-mă să îţi spun ceva. În acel jumătate de an, până nu am iertat-o pe ea şi nu m-am iertat şi pe mine, nu am avut pace. Nu puteam dormi, mâncam puţin şi aveam amărăciune adunată în inimă. Până când nu am căzut în genunchi şi am implorat ajutor de la El ca să pot ierta, am fost prinsă în lanţuri. Da, am fost prinsă în propria-mi închisoare. [Mai mult]

Nu ştiu voi, dar eu când mă gândesc la iubire îmi tresaltă inima. Îmi tresaltă inimapentru că nu consider că există sentiment mai nobil, cuvânt mai slubim ca iubirea.Când iubim o facem din toată fiinţa şi cu toată inima, ne dăruim pe noi şi îi dăruiminima noastră persoanei iubite. Dar aceasta este partea bună a lucrurilor. Nu se poate caniciodată când te-ai gândit la iubire să nu te fi gândit şi la o inimă frântă.

De obicei, în perioada adolescentină ne îndrăgostim pentru prima oară şi totul ni separe roz şi perfect. Încetul cu încetul, ajungem să ne lovim de realitate atât de brusc, încâtnu conştientizăm ce se întâmplă de fapt. Nu ştim de ce simţim că inima stă gata să ne iasădin piept, de ce parcă uneori încetează să mai bată şi de ce simţim nevoia să ne ghemuimşi să ne strângem cu genunchii la piept şi mâinile peste ei. Rămânem surprinşi de noiatunci când pentru prima oară, plângem de fericire. Ni se pare un sentiment atât de ciudat,de înălţător şi în acelaşi timp euforic! Suntem oameni şi de aceasta trebuie să parcurgemdiferite etape. Unii dintre noi se vindecă mai uşor după unele „dezamăgiri” în dragoste înviaţa adolescentină, alţii rămân cu sechele pentru totdeauna. [Mai mult]