Prolog…

Câteodată pare că Dumnezeu te-a uitat…Aştepţi un răspuns de multă vreme şi nu mai apare, Cerul tace şi tu, nu ai ce face decât să aştepţi în tăcere. Tăcerea te doare mai mult decât o respingere sau un răspuns negativ. Tăcerea îţi testează încrederea.

…si doare. Am impresia că am ajuns la capătul puterilor, cu sufletul tăvălit în îndoieli şi realitatea care mă înconjoară îmi râde în nas oriunde m-aş întoarce.

Am plâns până când sufletul mi s-a uscat de tot… au rămas doar râuri secate şi noroi. Viaţa mi s-a prefăcut în cenuşă. Încerc de acolo de unde sunt, să înţeleg ce s-a întâmplat. De ce? De ce toate visele mele au fost năruite?

Şi rămân doar cu o întrebare al cărui răspuns nu-l cunosc…

Peste toată suferinţa, abătută şi stând la o masă, în faţa unui caiet în care  îmi scriu Cronicile Durerii- romanul vieţii mele, încerc să renasc din cenuşă, să recunosc sâmburele Speranţei dincolo de suferinţi trecătoare. Căci viaţa, ne-a fost dată să o trăim, până dincolo de Ceruri, ACOLO, unde nu vor mai fi lacrimi. ACOLO, unde romanul vieţii mele se va numi: Iubirea trece  de graniţa Cerurilor! [Mai mult]

Soarele îi mângâia chipul, trădându-i frumusețea care emana din sufletul ei, uneori secătuit de durere și  lovituri. Se lăsă în voia mângâierii lui ca un alin al luminii în dispersie, formând un curcubeu în privirea ei. Indiferent prin ce trecea, indiferent că soarele acela călduț în voia căruia se lăsase, nu era  ”acela” pe care-l aștepta, nu putea să nu-L iubească pe Dumnezeu… Era așa de frumos și prin El era acoperită de frumusețe divină. Privea prin culorile mii, la copiii ce se jucau și la trecătorii grăbiți cu pași monotoni și surzi pe poteci. Se întreba cum e posibil să mergi și să nu lași urme? Dar urmele existau chiar dacă nu erau vizibile pentru orice muritor…ignoranța  unora lăsa urme adânci în suflete, plantând agonia în inimile călcate în picioare. Distingea în cele mai adânci tăceri, strigăte disperate, injectate cu virusul clipelor care nu se uită niciodată. Simțea  gust dulce -amar în gândurile ei pătrunse de Cel Preafrumos. Si întrebarea era: cum putea să încapă durere în frumusețe? [Mai mult]

Adormise suspinând de plâns, cu inima golită ca şi când pierduse pe cineva drag pentru totdeauna. Noaptea o învăluia în faldurile ei, tot mai adânc. Se rugase să nu viseze. Nu mai vroia vise, nu mai vroia iluzii. Şi somnul a fost scurt.

Dimineaţa avea aceeaşi senzaţie de gol infinit…nu mai era durere, dar nu era nici altceva. Privirea ei se pierdea departe, împreună cu aşteptările spulberate. Totul fusese în van. Totul fusese distrus, tot ce clădise cu atâta dragoste. A zidit piatră pe piatră, încredinţată că face bine, ştiind că teoria ei de viaţă se bazează pe principii foarte bine stabilite. Nu s-a gandit la ea, totdeauna dăruia mai mult pentru alţii. A dat totul, fără să realizeze că temelia avea o fisură.

Se lasase pe aripile increderii; a crezut in iubire…A văzut totdeauna partea cea bună, a dat şanse, a crezut în capacitatea omului de  a-şi da sieşi o şansă şi tocmai ea a omis să şi-o acorde. De fapt îşi trăise visul propriu cu prea multă intensitate, uitând că visele au tangenţe cu alte vise şi cu alţi oameni. A crezut că era visul ei, dar nu mai era… acum apartinea altcuiva.  Nu fusese niciodată al ei, dar acum simţea că l-a pierdut pentru totdeauna. Zăcea într-o tristeţe căreia nu-i vedea sfârşitul. Nu ştia cum ar putea să iasa din asta. Era singură acasă cu…singurătatea. [Mai mult]

Iubirea neexprimatã… nu e iubire!…Sã dãruim este un principiu. Nu poţi spune cã iubeşti dacã nu arãţi asta…

Avea ochii aţintiţi în tavan şi întunericul era ascunzãtoarea ei. Nu scotea nici un sunet, chiar dacã în interiorul ei era o furtunã asurzitoare. Nimeni nu putea sa vadã râurile de lacrimi care-i udau perna… dar, pâna-n zori, cu siguranţã se vor usca! Slavã Domnului cã existã “mâine”, o zi în care “ieri” se pierde în amintiri. Gândul acesta o liniştea, îi dãdea speranţã şi în toatã negura, vedea un colţ de senin…

Inima îi bubuia atât de tare cã se temea sã nu trezeascã pe careva şi sã-i demaşte acoperirea. Nu vroia sã ştie nimeni, nu vroia sã dea explicaţii nimãnui pentru sursa durerii ei… ajungea durerea numai pt ea… A închis totul în interiorul ei şi acolo avea sã rãmânã pentru totdeauna. Îi va porunci inimii sã uite! Cãutã în întuneric colţul de senin, privind ca o nãlucã la punctul luminos ce se întrezãrea în draperia groasã, de parcã de acolo i-ar fi venit ajutorul… Îi era ciudã pe ea. Oricât se strãduise, oricât încercase sã se concentreze la lucrurile obişnuite, durerea şi dezamagirea erau mai puternice ca ea. Nu-i venea a crede cã greşise şi sentimentul vinovãţiei o fãcea sã simtã durerea mai acut. Se simţea ca şi când ar fi eşuat în misiune pentru cã nu a ascultat ordinele comandantului şi a acţionat pe cont propiu… inima i-a dictat altceva decât raţiunea. A acţionat prosteşte şi a devenit penibilã… ce scuzã putea sã aibã??? Nici una!!! Aah! da, poate exista una…iubirea. Tot ce a fãcut, era motivat de iubire. Oh, dar ce eşec!… Plângea înfundat ţinându-şi mâna la gurã sã nu cumva sã-i scape vreun scâncet. [Mai mult]

Locuia cu bunica. O iubea ca pe sufletul din el. Se uita cu gingăşie la chipul ei şi  revedea imaginea mamei lui, fiica ei. Oh, cât dor
adunase în inima lui după ea. Se stinsese de mulţi ani şi de atunci stătea la Buni să o îngrijească şi să-şi aline dorul căutând trăsăturile comune cu ale mamei. Nu că nu ar fi avut un tată, dar era plecat. Aşa cum fusese mereu şi când era mic. Plecase afară din ţară, să rezolve problemele  financiare ale familiei. Dar cine vedea vreun ban de la el? Era plecat şi rămas dus… Foarte rar primea veşti de la el.  Simţi cum o căldură  din interior i se ridică până în vârful urechilor şi deveni  irascibil. Nu putea să nu-şi amintească că nu a fost la înmormântarea ei reţinut de treburi foarte importante. “O să pun o floare la mormântul ei când mă întorc”, îi spusese, şi înfipse un cuţit adânc în inima lui.  La nici un eveniment important din viața lui nu luase parte; nici chiar atunci când el se născuse nu a venit  măcar în vizită la maternitate… “Ti-am spus că nu vreau copii, dar tu te-ai încăpăţânat ca vrei un copil, să nu mai fii singură, na, ia copil, descurcă-te cum poţi, pentru că eu nu o să fiu lângă tine!” Nu a fost niciodată. Nu a participat la nici una dintre serbările de la grădiniţă sau la vreun spectacol în care fiul lui performa, nici la graduarea liceului, apoi la facultate, când mama lui deja era cu îngerii…Era singur de tot…Era tatăl absent.  Nu putea să-l ierte. Câteodată ar fi vrut să fie el cel mort şi mama lui, scumpa lui mamă să trăiască şi astăzi, să îl alinte cu surâsul ei, să îi ia capul în poală şi să-l mângâie în păr. Îi plăcea aşa de mult să povestească cu ea. Era aşa de blândă, aşa de bună. Trăsătura asta o moștenise de la  bunica. Bunica era tot ce îi mai rămăsese. Era comoara şi alinul inimii lui. Nu-şi putea imagina viaţa fără ea. Era bătrână şi ştia că avea să vină momentul când va trebui să se desprindă de ea şi să-i dea drumul…dar încă nu putea şi nici nu vroia să se gândească la asta. Se agăţa cu disperare de fiecare detaliu care îl făcea să spere că Buni va mai trăi încă mulţi ani de acum înainte. [Mai mult]

Avea 23 de ani. Era fericită cu ce avea, cu familia ei, cu prietenii, cu slujirea şi cu ce dobândise în viaţă. Şi fericirea se vedea pe faţa ei în ciuda multor greutăti prin care trecuse, a multor decepţii. Era încrezătoare. Totdeauna Îl punea pe Dumnezeu înaintea ei şi Îl urma…

Familia ei trecuse printr-o serie de probleme. Divorţul părinţilor o afectase  enorm. Era nefiresc să aleagă între iubirea mamei şi cea a tatălui. Asta îi dădea coşmaruri şi nopti întregi se trezea udă de transpiraţii reci şi ţipând după mama ei.

Era cea mai mare dintre cei trei copii ai familiei, aşa că o parte din responsabilităţile mamei trecură pe umerii ei firavi. Dar nu-i făcea nici un reproş. O înţelegea. Ştia ce înseamnă un divorţ, să rămai cu trei copii adolescenţi de îngrijit.

Era singura fată. Fraţii ei mai mici erau tare năzdravani, făceau numai pozne. Mama trebuia să muncească, aşa că ea se îngrijea de ei. Să fie ordonaţi şi să îşi facă temele, gătea pentru toată familia, mamă-sa venea frântă de la muncă şi nu mai era timp pentru nimic. După ce termina toate treburile casei, îşi rezerva puţin timp şi pentru ea. Era în ultimul an de facultate şi se gândea să facă masterul undeva în străinătate. Îşi dorea câteodată sa scape de toate, de poverile de pe umerii ei, dar imaginea mamei ei obosite, înăsprite de viaţa grea, o făcea să se întărească şi să se sacrifice pentru familie. De multe ori o vedea că se ascunde şi plânge,îşi plângea singurătatea şi amarul. Inima i se umplea de durere şi îşi zicea sieşi, că va căsca bine ochii când se va căsători. Nu vroia un barbat care să o lase la greu. Tatăl ei fizic o dezamăgise.  Viaţa o învăţase cu greul, nimic nu era ieşit din comun pentru ea. Se descurca în orice situaţie cu o graţie care îi dădea un farmec deosebit. Şi îi plăcea să fie înconjurată de oameni, să ajute, să exceleze în orice domeniu. La scoală era prima. Alerga toată ziua, întrebându-se  dacă 24 de ore sunt deajuns să le facă pe toate? [Mai mult]

Era senin. Privea cu nesaţ zorii încercând să se sature de lumina razelor de soare. Era ca un strop de apă pentru un om însetat. Încerca să zâmbească , să se bucure de frumuseţea ce o înconjura. Cearcanele din jurul ochilor arătau oboseala sufletului ei. Era sfârşită de atâta boală. Căuta linia orizontului dorindu-şi să-L vadă pe Isus la intersecţia cerului cu pământul.  Inspira aerul ca pe ultima rămăşiţă de oxigen din atmosfera. Vroia să ia cu ea splendoarea pe care nu o văzuse de vreme îndelungată, cât fusese ţintuită în pat. Mâna îi tremura încercând să  dea perdeaua la o parte şi parcă îşi vedea mâinile pentru prima oară. Se întreba: “oare chiar sunt mâinile mele?” Uscăţive, îngălbenite şi moi…abia putea să le ridice. Zâmbea…încet se prefacea în ţărâna din care venise. Dar sufletul îi era liber ca pasărea cerului. O lacrimă i se prelinse pe obrazul încreţit.”Ce a fost viaţa mea?-Un abur!”  Din tot ce-şi amintea, durerea era predominantă. [Mai mult]

Frumuseţea avea chip slut.…De mult nu văzuse oglinda. Dar îi era mai teamă să se privească adânc în suflet. Nu mai credea în frumuseţe. Cei de aproape o răniseră. Oglinda putea să o mintă, de aceea o acoperise. Realitatea era înlăuntrul ei, în locul acela plin de mucegai şi peste care se aşternuse praful amăgirii. Era o mireasă părăsită la altar. Voalul ei rămase veşnic tras peste chipu-i preţios cândva. Inima ei rămăsese în aşteptare, încă îl aştepta…Încă mai spera că o să apară, încă…

Lacrimi cădeau din când în când pe chip de cleştar înmărmurit de durere. Şi fiecare dintre ele, dădeau mai multă strălucire frumosului chip. Privirea ei umbrise uitându-se la candelele rămase intacte şi niciodată aprinse. Fericirea clipelor trecute aveau gust de pelin şi chip de tăcere. Rămăsese prinsă într-o realitate zdrobitoare, între cele două lumi existenţiale. Nu era nici în Rai dar nici în Iad…Era în mormânt! Prizoniera clipei Respingerii, un demon necruţător de suflete. Martiră?…nu; prea mult spus. Victimă! Şi ca pedeapsa să fie mai crâncenă, mai zdrobitoare, mai usturătoare, împărţea exilul împreună cu Acuzarea, Condamnarea şi Compătimirea, cele trei surori ale Dezamăgirii. Şi toate patru îi suflau în ceafă mireasma morţii. [Mai mult]

Cuvintele se zbăteau în fiinţa ei. Ar fi vrut să poată vorbi. Aşa, ar fi simţit o mai mare eliberare, spunând cuiva prin ce trece. Nimicuri… lucruri simple, banale, prin care probabil toţi au trecut, dar acum era vremea ei să le confrunte. Un timp pe care nu-şi dorise nicicând să-l experimenteze. L-a presimţit. Ştia că nu va fi mereu la fel…Şi nu pentru că Dumnezeu s-ar fi gândit că o duce prea bine în starea ei, ci pentru că oamenii sunt schimbători, pentru că folosesc cuvintele fără să le pese de greutatea lor. Şi cuvintele uneori, pot ucide suflete.

Stătea în faţa jurnalelor ei. Cu lacrimi în ochi, îşi plângea atâtea cuvinte frumoase venite din inimă, dar care acum, nu mai aveau nici o valoare. Pur şi simplu nu se mai potriveau cu ce era real în viaţa ei. Inima îi scâncea şi se gândea că au fost doar vise, vise pe care se bucurase să le trăiască măcar în lumea ei unică …vise năruite.

Trecea de la o pagină la alta, lăsând câte o lacrimă pe fiecare, ca un ritual de îmbălsămare.  Se pregătea să-şi îngroape viaţa pe care o visase. Cel mai tare însă, o durea altceva:  că nu visase de una singură. Dumnezeu visase pentru ea! [Mai mult]

Râsul ei zglobiu era ca un sunet de ploi primăvăratece…ţi-era drag să o auzi. Îţi venea să spui: “ce e frumos şi lui Dumnezeu Îi place!” Umbla prin lume lăsându-şi mireasma tinereţii şi a bucuriei imprimată în fiecare fiinţă cu care avea contact. Florile îi invidiau culoarea roşie din obraji, şi curcubeele păleau când ochii ei scăpărau iubirea emanată.  Îl iubea pe Isus şi alerga în stânga şi în dreapta spunând celor din jur ce miracol e viaţa ei. Nu puteai să-i fii în preajmă şi să nu fi virusat de energia şi bucuria ei. Puse alături, stelele îşi pierdeau strălucirea.

Dar într-o zi, un mic nor a apărut pe cerul ei albastru, prea albastru.

Era frumos şi avea un aer  misterios. Când te uitai la el vedeai o inimă. Aşa era el. Ce ar fi putut să umbrească fericirea chipului ei? Nimic. L-a iubit şi râsul ei a continuat să răsune cu mare încredere, ştiind că ce e bun, nu e deajuns, şi ceva mai bun o să vină. Şi lumea era bucurată de frumuseţea ei. [Mai mult]