Aș fi vrut să nu devin nebun. Prețul e prea mare. Durerea e prea mare. Prietenii sunt prea puțini. Rușinea prea adâncă.

Toți din jur, cei ne-nebuni, mă privesc ca pe o creatură slabă și demnă de milă. Nici măcar nu sunt un om.

Dacă nu aș fi ales să devin nebun, să îmi înfund orice cale de întoarcere, acum nu mai scriam aceste lucruri. Acum eram un om normal, un om așezat la casa lui și în fața căruia se desfășurau oportunitățile unei vieți liniștite sau agitate, dar normale.

Uneori simt că această nebunie auto-asumată poate fi cea mai mare înșelăciune a vieții mele. Poate această nebunie este o nebunie adevărată. Acest lucru mă consuma uneori. Dar dacă nebunia mea e normalitate în altă lume? Totuși trăiesc aici iar aici sunt nebun. Sunt prea departe de începuturile nebuniei ca să mă mai întorc înapoi. Aș fi devenit nebun degeaba dacă aș renunța tocmai acum la nebunie.

Dacă-aș fi fost un parașutist, aș fi fost unul care și-ar fi tăiat frânghiile de la parașută. Să vedem dacă mă prinde cineva. Care ar fi șansele ca să mor în urma impactului cu solul? 100%. [Mai mult]

De ceva vreme sunt tot mai nebun. M-au pus în aripa izolată a clădirii de nebuni.

Asta mă face un nebun al nebunilor. Ce ciudat! Totul își pierde din semnificație aici. Totul funcționa atunci când eram printre normali. Apăsam un simplu buton și totul se întâmpla.

Apoi am devenit nebun. Ce mult mi-am dorit să fiu normal cu suflet de nebun dar încă nu au inventat mașina care să mă transforme în mutant. Și mă bucur acum! Nici nu cred că o vor inventa pentru că nu este cerere. Fiecare dintre nebuni devine mutant într-un fel. Fiecare nebun vrea să devină un normal.

Dar eu am devenit nebun de nebuni. Nu mai am șanse să devin altceva. Acum nu mai mi-e frică de ce o să se întâmple dacă fac anumite lucruri. Ceea ce mă ține în viață este faptul că s-ar putea să nu mai trăiesc știind că nu am făcut anumite  lucruri.

Simt că sunt mai aproape de mine. Sunt mai aproape de ceea ce poate am fost făcut să fiu. Poate că există un Nebun al nebunilor. Unul mare și tare. Și poate că acesta mă urmărește. Nu, sigur mă urmărește. Mă simt urmărit tot timpul. Tot timpul sunt urmărit. Nu mă lasă să respir fără să știe cât am respirat. Nu mă lasă să merg fără să se uite el înainte. [Mai mult]

De multe zile mă mișc și nu reușesc să mă deplasez. Mișcările mele se realizează parcă într-un plan clar și delimitat.

Privesc pereții camerei mele și mă întreb cât de mult și-ar dori alții să aibă o astfel de cameră, o cameră din care să nu poată ieși. Nu cred că sunt puțini aceia care și-ar dori ca totul să înceapă și să se termine într-un punct. Nu cred că, atâta timp cât nu le este greu și nu sunt impinși din exterior, vor dori vreodată să răzbată prin zidurile camerei lor.

Stau și privesc zidurile frumos colorate ale camerei mele și mă uimesc pe mine însumi descoperind picturi în zugraveala albă. Am descoperit în zugraveala albă tot ceea ce am nevoie: prieteni, dușmani, munți și flori și am descoperit și pe un dumnezeu, un dumnezeu pufos și care ocupă cel mai fumos loc din cameră, colțul din dreapta sus de pe zidul de nord.

Când mă gândesc unde este Nordul, trebuie doar să îl găsesc pe acest dumnezeu acolo. [Mai mult]

M-au scos târându-mă din camera mea. Să iau aer.

De câteva zile încoace m-am transfomat într-un salon de spital. Eu sunt salonul și salonul sunt eu. Respir salon și mănânc salon. Și acum vor să mă facă să respir aer. Cum aș putea, acum când nu mai trăiesc cu aer ci cu aer de salon, să trăiesc.

Am câteva rezerve de aer din salon în plămâni dar nu știu cât o să mă țină afară. Parcă totul e așa de artificial aici afară. Toți se fac că respiră cu plăcere acest aer murdar și apăsat, dar nu reușesc să ascundă zvâcnirea pieptului când aerul inundă plămânii. Săracii de ei. Oare cât o să mă mai țină aerul de salon în plămâni.

Oamenii de-afară merg mai repede. Poate că acesta e avantajul aerului acesta. Eu fac un pas iar ei fac patru. Dar nu mă simt depășit pentru că ei nu văd ce se-ntâmplă în ei pentru că merg prea repede. Sunt singurul care stă acum pe o bancă. Și nimeni nu vrea să stea lângă mine. Poate că nu mă observă, poate că nu văd banca. [Mai mult]

Astăzi m-am gândit la familia mea. La mama È™i tata È™i fraÈ›ii mei. CeilalÈ›i au ras de mine. Nu am înÈ›eles de ce, dar i-am întrebat. Mi-au răspuns că familia mea nu este de fapt o familie È™i că nimeni nu trebuia să se nască în această aÈ™a zisă familie. Nu mai înteleg… Oare o familie nu este concepută să protejeze dragostea soÈ›ilor È™i spre conceperea copiilor?

Mi-au spus că nu au mai râs așa de bine demult. Familia este ceva ce de mult am uitat, mi-au mai spus ei. Putem să facem copii și fără să ne numim famile. Putem să ne iubim și fără să avem o familie. Familie este pentru ei doar un cuvânt din basmele ce le povesteau bunicii.

Eu mă jucam cu tata când eram mic. Mama gătea pentru noi. Frații mei nu erau din alte relații. Poate d-aia sunt ceilalți așa de dezvoltați; pentru că au avut frații atât de diferiți de ei și au învățat unul de la altul. Ceilalți nu au tată? Sau mamă? Ei îmi spun că da, cineva i-a îngrijit și i-a crescut, și la fel își vor face și ei datoria față de societate. Sunt și cursuri pentru a fi un bun crescător de oameni. Și pe deasupra sunt și bine plătiți. [Mai mult]

Astăzi, oricât aÈ™ încerca, nu vă mai pot înÈ›elege. Câteodată, foarte rar, unul dintre voi se gândeÈ™te să îl ajute pe cel ce îl va urma. M-am gândit – ce gând frumos. Să vrei să faci un bine pentru cineva pe care  nu îl cunoÈ™ti încă. Această calitate a unora dintre voi mi s-a părut extraordinară.

TotuÈ™i nu înÈ›eleg. Cel care se bucură de binele pe care predecesorul său l-a lăsat nu se mai gândeÈ™te È™i el la rândul sau la următorul pe care ar putea să îl ajute. Este bucuros că a avut noroc sau că cineva a fost destul de binevoitor să îl ajute, dar atât. Și iată cum binele primului se poate întoarce împotriva acestuia. Nici nu mă mai mir că nu vreÈ›i să vă faceÈ›i bine unul altuia. Ce rost are? Pentru un bine ce îl faci acum, să plăteÈ™ti dublu mâine…

Îmi plăcea de acei care făceau un bine dezinteresat, dar acum îmi dau seama că acțiunea lor se întoarce de fapt împotriva lor. Ce sa fac? Cum pot deveni ca voi? Să fac binele sau să nu mă gândesc la nimeni? [Mai mult]

Am impresia că voi credeți că sunt nebun. Vreau să vă alung orice teamă. Nu sunt nebun, sufăr de o boală care mă face curios vouă. Și sunt așa de fericit să fiu cu voi și să mă întrebați și eu să vă răspund uneori. Nu sunt nebun.

Îmi plac lucrurile clare și după care să nu mă ascund. Deci o să spun adevărul: nu sunt nebun. Dar cu ce să mă compar ca să mă credeți că nu sunt nebun? Care ar putea să fie punctul acela care mă va face să mă credeți? De ce să mă prind și cu ce să mă compar ca să vedeți că nu sunt nebun? Nu prea am de ce. Totul este așa de ne-absolut.

Dar asta înseamnă că pot să fiu și nebun și ne-nebun în același timp. Ah, nu am rezolvat nimic. Totuși, dacă aș folosi o imagine din trecut în care credeați toți, poate o să mă credeți. Nu știu. Am observat că trecutul este ceva despre care se vorbește numai cu cei cu adevărat nebuni. Atunci nu o să mă folosesc de trecut. În fond, nu sunt nebun. Poate că pot să vă arăt că gândurile mele nu fac rău nimanui. Poate doar mie. Dar nu sunt nebun. Îmi puteți citi gândurile? Cred că da, din moment ce acum păreți toți mirați când vă uitați la mine. Sau nu? Arăt pentru voi ca un nebun? Cum arată oare un nebun pentru voi? [Mai mult]

Nu știu de ce, dar de mic mi-a plăcut să merg pe bicicletă. Din când în când mai merg și astăzi. Cei din jur îmi spun că nu e sănătos pentru starea în care sunt.

Mă simțeam așa de liber când mergeam cu bicicleta. Treceam deseori pe lângă oameni mergând pe jos și îi salutam, iar ei mă salutau înapoi. Nimănui nu-i era frică de mine. Erau și alții care mergeau pe bicicletă și nu rar mă întreceau. Nu făceam caz din treaba asta. Pedalam mai repede și uneori îi ajungeam. Alteori nu.

Aerul îmi intra așa rapid pe nări încât nici nu mai aveam timp să simt fiecare miros în parte. Treceam pe lângă unii, alșii treceau pe lângă mine.

Uneori am voie să mă mai dau cu bicicleta. Bicicletele de azi sunt diferite de acelea de atunci. Se spune că sunt mai sigure. Mă bucur.

Mi-e greu să pedalez. Au pus tot felul de sârme pe mine. Devine din ce în ce mai greu și nu mă mai întrece nimeni. Toți se uită la mine. Cred că le place cum pedalez. Totdeauna se uitau oamenii la mine. Tot mai greu să pedalez. Transpir. Nu știu ce se întâmplă cu mine. [Mai mult]

Astăzi m-au spânzurat cu propriile-mi cuvinte. Aceasta funie fantastică era deloc moale, aspră era ea. ÃŽnvățătură de minte, să nu mai folosesc cuvinte ne-moi. Dar la ce-mi ajută învățătura de minte? Oricum o să mor…de cuvintele mele. Și ce-ar fi fost dacă nu erau aspre? Tot funie de spânzurătoare făceau cu ele sau mă-nfășurau până mă asfixiam?

Când o să înviu o să vă spun câteva. Ca să vă dau de lucru cu împletitul… funiei… pentru a mă spânzura din nou. ÃŽmi place sportul acesta.

Cred că dacă aș fi vorbit mai mult funia era mai lungă. Deci nu am vorbit destul. Sau dacă vorbeam prea mult, poate mai spânzurau pe cineva alături de mine. Da, trebuia să vorbesc mai mult. Mă simt singur aici atârnând între cer și pământ, mai aproape de cer decât de pământ.

Vântul ăsta. Nu mă lasă să stau nemișcat și să mor în liniște. Mă tot dă într-o parte și într-alta. Nu mai am nici un punct fix. Aș fi vrut să mor cu ceva în minte. Cu o imagine fixă. Acum o să mor cu amețeala asta-n cap. Opriți vântul. Sau nu! [Mai mult]

CLICK AICI PENTRU A CITI PRIMA PARTE.

M-au lăsat din nou pe străzile orașului. Mi-au pus un semn însă, să fiu recunoscut. Vroiam să fiu ca ei dar ei nu mă lasă. De fiecare dată când sunt recunoscut mă simt diferit de ceilalți. Eu nu trec pe culoarea roșie.

Încerca să îmi explice cineva, de ce le este frică de mine. Mi-au spus că tot ceea ce gândesc ei este perfect și că ei nu cred că altcineva poate să fie fericit altcumva. Cred că de aceea m-au oprit să nu le mai spun că sunt fericit dacă mă lasă să trăiesc ca înainte. Mă simt iubit de natură.

Oamenii sunt foarte amabili cu mine. Îmi vorbesc și mă ascultă. De mult nu am mai fost ascultat. M-au lăsat singur, dar mi-au promis că vor asculta înregistrarea cu mine. Sunt foarte ocupați și nu vroiam să îi deranjez și m-am bucurat să mă asculte când au timp. Și eu pot face două lucruri în același timp. [Mai mult]