Azi, în încercarea mea nebună de a găsi pe cineva care să fi trecut prin agonia nopţii mele, m-am gândit la personajul Iosif… la ce simţea când era închis în acel loc rece şi întunecat, cu toate visele sfărâmate? Oare cât timp şi-a plâns mutilarea viselor lui? Cât de mult s-a certat cu Dumnezeu? Oare s-a resemnat? Mai putea întrezări şi altceva în detenţia lui în afara propriei  neputinţe şi orgoliul rănit?

E ca un exil. Nu ai prea multe obţiuni, poate nici una… Singura, fiind să te conformezi, să stai liniştit. Să nu te mai zbaţi bătând incoerent din aripi, cand piciorul ţi-e prins în laţ. Încet, praful acoperă visele frumoase de odinioară, şi par stihii ale nopţii. Uneori, o fărâmă de speranţă te face să gândeşti mai luminos, să crezi că va veni şi rândul izbăvirilor. Dar pentru asta trebuie să înveţi deschiderea palmei, să-ţi ierţi visele pentru necomitere…

Iosif a trebuit să uite trădarea fraţilor lui, să uite că va mai putea să-şi revadă tatăl vreodată. Şi în scurgerea rece a timpului, a trebuit să ia o decizie. Să-şi abandoneze visele! O decizie pe care trebuie să o iau şi eu azi, acum…Mirajele se sparg sub privirea mea, ca baloanele de săpun. Am fost dezbrăcat de glorie şi sunt prins în bătălia cu sminteala (aşa cum spunea un prieten de-al meu ). Dar a lupta, în cazul ăsta, e o nebunie mai mare… [Mai mult]

A renunţa la tine, la dorinţele tale, la ambiţiile şi visele tale, e un act dureros…Înseamnă curaj să renunţi în favoarea celuilalt…dar e iubire! Nimic în lumea asta nu poate motiva ca iubirea! Nici o raţiune omenească nu poate să accepte ce face iubirea… din iubire.

Când mă gândesc la timpul care a trecut, am un nod în gât şi inima cât pumnul, faţa mea este congestionată pentru că durerea este atat de reală în mine. Nu vreau să o arăt…aş vrea sa o îngrop pentru veşnicie, aş vrea să o arunc în marea uitării, aş vrea să nu mă fi întâlnit niciodată cu ea, DAR…Ea există. E ca un cui care îmi străpunge mândria pe crucea ascultării. E ca un junghi în coastă care îmi aduce aminte să plec capul, îmi aminteşte că suntem ţărână, că oricât ne-am împotrivi, e o luptă cu pumnii în vânt.

Nu mă voi ruşina cu durerea mea! NU mă voi ascunde de ea!

“Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El şi legământul făcut cu El le da învăţătură. Eu îmi întorc necurmat ochii spre Domnul, căci El îmi va scoate picioarele din laţ.”-Ps25:14,15. [Mai mult]

Există o margine a Timpului în care însăşi saturaţia ei devine margine.

NU mă aşteptam la asta…apusul serii îmi prevestea un întuneric adânc, cu forme telurice, omenesc din fire. Şi m-am lăsat pradă acelui simţământ precoce, prea devreme ajuns la maturitate, fără zâmbete copilăreşti sau ghiduşii de îngeri. Mi-era dor de eternitate, tânăr fiind în suflet, mi-era dor de veşnicie, renunţând la vise şi la zborul lor, gândindu-mă că timpul nopţii e veşnic şi ceasul meu s-a scurs… Şi nu mă aşteptam când ivirea zorilor mi-au prins ochii în flagrant. De fapt, nu mă aşteptam deloc.

Şi m-am găsit mirându-mă de strălucirea unor zori feerici, uimindu-mă că din îmbinarea cerului cu marea nu se formează doar linia orizontului, ci apare Soarele , când se naşte ziua pe pământ ca o nouă şansă la viaţa, care tocmai gândisem că murise odată cu pierderea nopţii.

Sunt mirată în însămi naivitatea mea, cu inima tresărind de mireasma proaspătă din aer, suprinsă să descopăr că noaptea vine, dar pleacă odată cu ivirea zorilor, că i s-a impus o margine de dragul celor care nu ştiu să recunoască marginile nostalgiei obscurităţii. Noaptea îmbracă uşor sufletele şi le poartă în vise întunecate care se cred fără sfârşit, ca o domnie eternă. Şi marea îmi mângâie vârful picioarelor la marginea ei, să înţeleg că Cel Nemărginit, a pus margine marginilor, ca să trăiesc! Ca o nevoie de limitare a nesupunerii, ca o îmblânzire a firii. Şi furtunile au margini şi Glasul Lui le potoleşte în răzvrătirea lor, noaptea se supune zorilor de zi, moartea s-a plecat supusă în faţa Celui ce a biruit-o şi e Viu in Veci. Bocetul are sfârşit, chiar ploile se opresc să facă loc Curcubeului. [Mai mult]

E prima zi de primăvară, dar în afară de câţiva ghiocei curajoşi, nimic nu arată că Primăvara vrea să-şi intre în drepturi…

M-am trezit de dimineaţă, după o noapte lungă şi agitată, cu vise încâlcite, cu sentimentul că am inima goală. M-am uitat spre fereastră, cu nasul încă în plapuma groasă, să văd dacă se întrezăresc măcar câteva raze de soare… hmm, dar nu. Am oftat şi m-am ridicat greoi. Părul îmi arăta ca şi visele mele încâlcite. Cu cafeaua în mâini, cu privirea rătăcită, un sentiment de tristeţe domnea peste întreaga casă.

“Orice lucru, El îl face frumos la vremea lui” -Eclesiastul 3:11

Suntem oameni şi timpul este unitatea de măsură a vieţii noastre.Toate le raportăm la timp.”Atâtea minute fac cutare lucru, atâtea ore dorm, timpul acesta mă distrez, mănânc, timpul acesta îl dedic familiei, serviciului, lucrării” , etc, etc…
Timpul, măsurat în secunde, minute, ceasuri, zile, săptămâni, luni, ani, ne ţine încătuşaţi în legile lui, fără vreo şansă de scăpare. Suntem prizonieri în capcanele Timpului! [Mai mult]

Simt bruiajul fonic cu atâta presiune în urechile mele, că îmi “plesnește” capul. Gândurile au dat năvală la “ușa” inimii și mi-au invadat “spațiul” interior, și eu, într-o credulitate puerilă le-am permis să intre înăuntru. Doamne, ce greșeală!!! Vai, că nu mai știu pe cine să ascult, pe cine să mai cred…Se năpustesc asupra mea, distolsionând violent, tot ce credeam până acum. Îmi încolțește în suflet teama, mi-e frică să mai CRED….

Mă înfior înlăuntrul meu, simt ace de gheață pe șira spinării și picuri de transpirație apar nestingheriți pe fruntea mea. Confuzia pune stapânire pe toată ființa…iar în inimă, domnește haosul. Încerc să gândesc logic, chiar dacă în psihologia comportamentului feminin nu prea există acest termen, încerc din răsputeri să înteleg. “DOMNUL A ZIS, EL VA ÎMPLINI!”- dar replici contradictorii dialoghează, izbind mintea mea:

-       ”Oare El poate schimba o inima?”… [Mai mult]

Îmi doresc să mă ascund în Dumnezeire…dar m-am ascuns aşa de mult înlăuntrul meu încât nu mă regăsesc.

…nimeni…

Mi-s clipele grele ca plumbul. Inima îmi tânjeşte după ceva,  cândva real în mine, dar a devenit poveste…mi-e dor şi dorul îmi este un blestem al sufletului. Mă duce în pragul nefiinţei, acolo, unde eu nu mai sunt eu şi nu mai e nimic după…

Mi-e frică să mai cred, mi-e frică de atingerea luminii pe pleoape-mi, mi-e frică  de tresărire, mi-e frică de viată ca şi când ar fi moarte. Totul este îngrozitor de nemişcat ca într-un coşmar. Mă simt ca un om viu într-un coşciug. Ca o inimă de carne într-un trup de piatră…bătăile ei îi provoacă inevitabila zdrobire…Pe cine încălzeşte că bate?

…paşii îmi sunt goi, nu lasă urme…nimeni nu mă cunoaşte, nimeni nu m-a văzut, nimeni.

…resemnare…

Pe piatră calc şi vântul  îmi şuieră. Pustiul mi-e locul de poposire.

Eu nu îmi sunt deajuns…

Plâng, şi lacrimi mă plâng,  gem şi jelirea mă sfâşie, mă tem că nu sunt prea aproape să mă ţin de mână când piciorul îmi alunecă pe abrupt. Mi-am căutat salvarea oglindindu-mă, strigătul se sparge în mine şi vibrez a durere mocnită…mă tem că nu îmi sunt deajuns ca să mă salvez. Resemnarea îmi este fugă, dar piciorul se încăpăţânează împotriva inerţiei să mă ducă la Calvar. Locul morţii. Oare nu am murit de tot? Ce mai trebuie să las în urmă? La ce trebuie să mai renunţ?…La mine! [Mai mult]

Aş putea să spun că mi-e dor…Dar eu  simt dorul ca o durere acută ce-mi desparte inima în fărâme, fără să ştiu ce înseamna cuvântul în sine, sau cine l-a inventat. Oare eu sunt dorul? Mă identific cu simţământul  şi dacă ar fi trebuit să-l numesc eu, nu i-aş fi spus “dor”, ci “doare”…e mult mai aproape de realitatea mea. Am impresia că tot ce sunt se defineşte cu a fi sfărâmat.

Îmi scriu jurnalul folosind cerneala şi hârtia, dar e mai mult de atât, e ca un loc intim, un loc secret numai al meu, unde cuvintele pot să îmi aducă alinare, refulându-le. Nu, nu e o frustrare nerostită pe faţă , ascunsă şi scrisă pe o foaie, care apoi să o arunci la coşul de gunoi… Scriu, simţindu-mă în îmbrăţişarea Ta,  acolo unde incerc să mă refugiez ca şi când Tu ai ştii despre ce vorbesc….
Am simţit nevoia să scriu, pentru că nu mai pot rosti… Cuvintele rostite s-au întors împotriva mea, acum mă biciuiesc, mă rănesc. Şi gura mi-e mută… Doar inima mea Îţi vorbeşte fără întrerupere, dorul ce doare. În inima mea răsună mereu: “nu te opri din a face binele, fă-l chiar murind pentru el, scrie-ţi bunătatea pe tăbliţa inimii!”- Dar e ca şi când un înger a fost prins între două lumi. Acolo sunt, departe…Acolo, unde  dracii se înfiorau văzându-L , se bucurau crezând că e mort, un loc unde nu poţi să întâlneşti viaţa dacă nu întâlneşti înainte moartea , în locul din care Isus a smuls cheile locuinţei morţilor, un loc al nefiinţei până la fiinţă, un loc al morţii despuiate de drepturi…şi aştept. [Mai mult]

Samson a fost un om deosebit, înzestrat din plin pentru a împlini scopul lui Dumnezeu în vremea aceea…M-am gândit, că într-o oarecare măsură, fiecare dintre noi avem un punct forte, o trăsătură mai puternică, specifică, pentru a împlini destinul nostru, dar mai mult de atât, Dumnezeu a pus în noi o anumită calitate, ca să-Şi împlinească scopul Lui cu noi prin viata noastră.. Suntem creaţi diferit, dar în aşa fel încât să putem lucra împreună. Unitate în diversitate!

Avem un punct forte, pe care ne putem baza în viaţă…

De exemplu,  Samson avea părul lung. În păr îi stătea toata puterea. Citind despre personajul biblic, gândeşti că te afli în faţa unui căpcăun din basme şi în nici un caz nu te asemeni cu el. Era total diferit de oamenii normali. Din nefericire, a fost la fel de uşor de păcălit ca orice om normal. Avea o calitate puternică, era un viteaz, dar avea şi o slăbiciune pe măsură, îi plăceau femeile. Şi nu orice femeie. Îi plăceau femeile din tările străine, acelea de  care Dumnezeu îi poruncise să se ferească. Suntem atraşi în mod inevitabil de ce nu putem avea…chiar dacă ştim cu siguranţă că nu e pentru noi, că acolo scrie îngroşat: PERICOL DE MOARTE! Asta se poate aplica fizic şi spiritual. Moartea duhului conduce la moartea spirituală… [Mai mult]

Sunt doar un trecator…

M-a durut…Sa constat ca..

.”a conta” inseamna putin mai mult decat “a trece”.

Si totusi “a trece” conteaza uneori.

Sa treci pe la mine cand inima mi-e rece…conteaza!

Dar ce conteaza, e s-o faci din inima.

Nu doar de dragul de a trece.

Si trec de multe ori aiurea pe langa multi

In care,

ar conta enorm trecerea mea.

In loc sa fac ca sa conteze,

Eu trec si las in urma…trecerea mea rece.

Si ma gandesc c-as fi putut sa fac ceva, sa trec si sa conteze.

Dar m-am oprit sa nu cumva, sa izvorasc in inima cuiva,

In loc sa trec,

Sa fac ca sa conteze…

Ma uit in urma…

si vad pe langa cati am fost un trecator…

Ma uit in ochii reci si reci raman in urma mea…

Si sunt un trecator care la randul meu, astept pe cineva

sa treaca…sa faca sa conteze.

Asa sunt toti! Sunt trecatori!

Si toti asteapta sa conteze…

Si eu astept, si tu astepti… [Mai mult]

Am atâtea întrebări Doamne…Sunt aşa de multe necunoscute în inima mea şi am ajuns până acolo încât frământarea interioară să mă facă să nu-mi mai doresc să le cunosc. Mă doare…Aşteptarea a ajuns să fie cea mai grea încercare. Ochii mei se scurg  de dor dupa împlinirea promisiunilor…

Aştept. Inima mea aşteaptă timpul Kairos, acea lume nevăzută, sperată, o lume a promisiunilor deja împlinite, dar… trăiesc în încăperile timpului Cronos şi văd, aud, miros, gust şi simt doar ce pot  distinge în cele cinci simţuri cu care am fost creat. Îmi lipseşte al şaselea simt, acela de a percepe lumea supranaturală, lumea spirituală, aceleaşi cinci cuprinse în unul, într-o altă dimensiune: să văd, să aud, să miros, să gust, să simt. Kairos! Şi pentru asta îmi trebuie CREDINŢĂ!

“ Isus i-a zis: “Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?”-(Ioan 11:40)

M-am gândit de multe ori: în ipostaza cărui personaj sunt eu? A “Mariei” care plângea că Isus a întârziat şi fratele ei murise? (“Maria, când a ajuns unde era Isus şi L-a văzut, s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a zis: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.”-Ioan 11:32)  A “gloatei” ce stătea cu gura căscată să vadă ce se mai poate întâmpla? (“Şi unii din ei au zis: “El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?”-Ioan 11:37) Sau a lui “Lazăr”, mort de patru zile? (“Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile.­”-Ioan11:39b)… [Mai mult]