’’…şi toate sunt melancolice, nimicuri…’’

Iată o frază memorabilă!

Este adevărat că de multe ori, ne consumăm pe noi înşine pentru nimicuri. Nimic care să merite. Oare câte astfel de momente pot număra în viaţa mea? Auci!!!…prefer să nu încep să număr, mă înspăimânt. Oare ce contează? Mai contează ceva? Mai e ceva vrednic de luat în seamă?

Un vechi prieten m-a întrebat de ce sunt aşa de tristă?…hmm, avea dreptate, chiar şi acum sunt tristă…Caut ’’ceva’’ pentru care se merită să trăiesc, să sper, să cred…Asta îmi dă de gândit…Ştiam că AM(deţin) CEVA pentru care să trăiesc, să sper, să CRED. Ce s-a întâmplat cu mine????…m-am pierdut, undeva, pe drumuri…

Plâng. Îmi plâng neputinţa. Ţin doliu după vechea râvnă, după bucuria care izvora din trăirea cu El , cu care mă îmbrăcam în fiecare dimineaţă. Eu nu eram asa…Simt nevoia de o schimbare, am nevoie de o regenerare a vieţii mele! [Mai mult]

Era o după-amiază însorită. Străbătea faleza grăbită. Era hotărâtă să facă pasul acesta! Obrajii îi erau îmbujorați și nările i se dilatau din cauza mersului ei hotărât. Doar în ochi puteai să întrevezi neliniștea sufletului ei…Părul îi curgea pe umeri, fluturând de adierea călduţă a vântului de toamnă târzie. Îi acoperea obrazul roșu ca și buzele ei fremătânde. Vorbea… dar cuvintele nu i se auzeau. Probabil vorbea cu sufletul ei…

Aproape că ajunsese în locul pe care îl iubea din toată inima, îl putea vedea și inima îi tresălta. Se bucura ca de o oază de linişte…

O stâncă avea să fie martora ei. Era stânca ei, prietena ei, confidenta ei. Ajunsese. Se așeză pe stânca pe care își odihnise sufletul, pe umerii căruia își plânsese de multe ori durerea, dar cu care împărțise și bucuriile ei. Cuprinse stânca într-o îmbrațișare adâncă și-și ascunse fața. Plângea…”Știi ce vreau să fac, nu-i așa?…cred că e cel mai bine…pentru acum…!” Stânca o ținea strâns în îmbrațișarea-i de piatră, să nu se clatine… Încă îi mai păstra lacrimile de data trecută. [Mai mult]

…Când, deseori, lacrimile curgeau pe obraz, m-ai mângâiat prin cuvinte de dor.
Iubită de Tine am putut să mă incred. Ai împărțit cu mine suspine și nebuloase, si când nu gaseam răspuns la frământări si intrebări nerostite, Tu, Te-ai făcut Cuvânt de alin.
Roșesc să mai vreau să fiu iubită de om; când Tu mă acoperi cu totul!
Spune-mi, aș vrea să cunosc…de ce omeneasca iubire mă doare? De ce tânjesc din paharul acesta să vreau să mai sorb?…
Ești locul perfect, ești oaza de pace, ești umbra de vis unde-aș putea să trăiesc.
Pot să îmi las inima vindecată…iubita de Tine, sunt total transformată!
Iubită de Tine, nu vreau, nu pot să mă ascund…iubită de Tine, vreau sa TRAIESC!
Mi-aduci atata bucurie!!
Fac lucruri ce nu puteam sa le fac inainte…aș vrea să Îți spun: aici e curată nebunie!
Nebună de iubire, iubirii Tale, mă supun.
Când sunt cu Tine, sunt visul Tău cu un strop din iubirea din mine.
Nu mai sunt eu…
Sunt aripa viselor ce demult le uitasem…Ma faci să mă avant în Inalt, peste ape…
Cu tine sar ziduri, cu Tine cobor. Iubită de Tine, mă faci ca să ZBOR!

…mi-e teamă că nu mai ştiu articula cuvintele…inima îmi vorbeşte adesea, mai mult decât o face gura. E un gând în mine, Doamne, întâlnirea cu Tine să fi ajuns rutină?

Sunt aici, în locul nostru. De fiecare dată plâng…Oare Te supără lacrimile mele? Le consideri necredinţă? Oare m-am obişnuit să” fac asta” şi de fapt inima mea e departe?

Stiu că nu pot să trăiesc fără să Te văd, fără să Te simt, fără să Îţi aud glasul, fără să-Ţi simt respiraţia. Vin umilă înaintea Ta şi chiar dacă tac, lacrimile mele vorbesc. Experimentez o altfel de stare, “starea de veghe”…gura e mută şi inima frântă! Nici gânduri nu îndrăznesc să am…

Mă agaţ de amintirile bune, de clipe de fericire trecute…mi-aduc aminte de binefacerile Tale, îmi întăresc inima în promisiunile Tale! Dar plâng…iar plânsul meu îmi sfâşie inima…şi fiecare lacrimă e o rugăciune, pe care Tu, o ştii. Mă consum ca un muc de lumânare, mă dăruiesc în propriile lacrimi. Lacrimi de iubire. Perfid, un gând trecător, se agaţă de haina mea şi îmi spune: degeaba! Oare cine te-a născocit? De unde vii? Cine te-a trimis gând perfid?  Mă împotrivesc gândului şi-mi spun: IUBIND, voi găsi noi resurse pentru a merge înainte. Dragostea este un izvor nesecat! [Mai mult]

…Azi?…Ce este “azi”?…o amestecãturã de fericire cu tristeţe şi dezamãgire… Nu pentru cã nu deţin averi sau o situaţie financiarã, nu! Lucrurile acestea sunt neînsemnate în faţa unei dezamãgiri a inimii…

Mereu mã aduci sã vãd cã am ţinut în mâini vânt. Sunt frântã! De câte ori mi s-au frânt aripile? Din praf îmi construiesc castele, dar bate vântul… se risipesc ca şi visele mele… uitate undeva în adâncul inimii. De ce sã iubesc când iubirea nu dã rod? De ce sã cred, când cei pentru care cred nu pot zãri idealul credinţei mele?! ei cred în alte idealuri…

…mã gândesc la Tine, Doamne, şi vreau sã accept voia Ta, oricare ar fi ea. Nu mai înţeleg rostul atâtor cuvinte spuse în tainã, când inima nãdãjduieşte şi tânjeşte dupã himere… Aş vrea sã spun: “dã-i Doamne ce-şi doreşte!”, dar ceva se strânge în mine. De ce sã te mulţumeşti cu ţinutul dinainte de Ţara Promisã? [Mai mult]

Imi rasufla mirajul fericirii pierdute prin fiecare por al sufletului, zdrentzuit de haosul creat de patetica si nebanuita furtuna de lacrimi fierbintzi a dorintelor neimplinite. Ce ironie?! Cine ar mai plange pentru un vis pierdut? cand ele se vand in Pietze, la pretzuri de nimic, ca si prostituatele care umplu trotuare…

-”Iaaa viseeee!!!…cumpara viseee!!!!”…tot mai puternic se aude.

Se calca pe orgolii ranite si se retuseaza zambetele mastilor perfect de purtat, in orice ocazie. Surasul inghetat isi poarta masca de oxigen tragandu-si ultima suflare…oare unde este visul meu????

Abia se mai ingana inocentza unui rasarit si preferam sa ne coloram propiile noastre curcubee. Ma gandesc, ca in loc de inima, mi s-a facut transplant cu o bucata de stanca…asa se intzelege de ce bunatatea s-a stins ca un muc de tzigara; doar cratere fumegande cu rabufniri de asa zise politetzuri. Se pare ca spitalele sunt pline de ranitzi in amorul propriu. Se aud tzipetele de jale ale idealurilor jucate la ruleta ruseasca:”sa fie asta?…sa fie celalalt?”… [Mai mult]

Sunt în locul meu secret…baia. E locul unde îmi place să stau…să mă ascund în Tine. Zâmbesc… paradoxal, locul acesta îmi dă siguranță și liniște, pentru că știu că ești aici…e locul nostru. Aici, măstile cad… fără valuri și perdele, fără ascunzișuri. Iată-mă, Doamne!

Îmi place aici…mă simt ca în Atelierul Olarului, un lut frământat de Mâna Ta.

Visam să fiu un vas…dar…fă-mă ce vrei Tu să fiu, Doamne! Dacă vrei să fiu o cană cu care să bea apă un suflet însetat…sau poate un ghiveci de lut unde să fie plantată o floare care să crească și să-și dea mireasma, sau poate o cunună de cleștar… Nu știu…Știu doar că sunt în atelierul Tău și  orice ai face din mine am să accept, pentru că știu Doamne, că eu sunt visul Tău. [Mai mult]

Azi, vreau să-Ţi aduc laudă, să Te înalţ Dumnezeule, ca un steag peste generaţii! Tu eşti Dumnezeul meu, Tu eşti singurul în care  mă încred! În Tine Singur îmi pun speranţa! Te iubesc, Domnul meu!

Ai fost lângă mine în clipe în care nu m-am înţeles nici măcar eu, dar ştiu că Tu ai înţeles inima mea zdrobită. Te pironeam pe Cruce cu atitudinea mea, cu păcatele mele, dar din Mâinile străpunse de cuie  încă  mai curgea Sângele Iertării…”Iartă-i Tată, căci nu ştiu ce fac…” M-ai privit cu iubire şi compasiune, când eu însămi mă uram. Ţi-ai întins mâinile pe cruce  şi mi-ai spus: “AŞA DE MULT TE IUBESC…”

Pot să Te văd acolo, în dealul Căpăţânii, atârnat pe lemn, suferind, blestemat fiind de păcatele mele şi ale întregii omeniri. Plâng apăsată de sentimentul vinovăţiei… eu  nu am meritat un aşa pret! Dar Tu, Tu l-ai plătit pentru mine, pentru că m-ai iubit! Nimeni, nimeni nu m-a iubit ca Tine! Aş vrea să sparg “vasul de alabastru”cu parfumul închinării inimii mele, să-Ţi spăl picioarele cu lacrimile recunoştinţei mele, dar tot ce pot face este să Îţi dau inima mea toată! Îti dau inima închinării, Doamne. La cruce, Ţi-aduc inima mea. [Mai mult]

…mai este mult???
Câteodată timpul mă copleşeşte. Dragul meu Iisus, mă doare Timpul. Măsor secundele şi ele nu mai încap în minute şi minutele nu vor să mai aparţină orelor…aşa că, timpul este nesfârşit de sfâşietor pentru inima mea. De ce mă simt aşa? Tu, eşti Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. De ce mă doare, scumpul meu Prieten? De ce ochii mei nu se mai desprind de linia orizontului, dorind să vadă măcar “himera” visului? Tristeţea îmbrăcată în haine negre îmi bântuie sufletul, făcându-mă să mă întreb mereu şi mereu…mai este mult???
Mi-e frică de ce îmi doresc, mă îndepărtez şi fug; dar cât de departe crezi că pot să ajung? Spaţiul este necuprins. Înainte, în urma, la stânga şi la dreapta mea, cât priveşti cu ochii, spaţiul este gol, este nesfârşit, ca şi timpul; rămân veşnice. Numai eu mă scurg… [Mai mult]

Ne place să stăm în prezenţa protectoare a Celui Sfânt. Este un loc care ne conferă siguranţă; şi totuşi…Mă amuz amar, locul acela nu este deloc confortabil, de aceea nu este prea căutat. Este prea greu să lăsăm la pragul uşii de la intrare “bagajul” nostru…şi ăsta este şi scopul, să fim eliberaţi de poveri. Venim şi cerem libertate, dar nu vrem să renunţăm la ce este vechi, la ceea ce ne „încovoaie spinările”. Ne spunem că ne descurcăm noi cumva…am mai făcut-o de atâtea ori ieşind din situaţii şi mai crizate. Atunci…ce căutam la această UŞA? De ce baţi dacă nu vrei să ţi se deschidă? “Bateţi şi vi se va deschide, cereţi şi veţi căpăta”. Dă-mi voie să-ţi spun dragul meu, că încă nu-l cunoşti îndeajuns pe Domnul. Nu vreau să te ofensez…dar cel mai mare păcat al omenirii nu este curvia,crima…aşa cum se spune, ci NECREDINŢA! Cineva spunea că Dumnezeul nostru este atât de mare pe cât îl vedem. Tu, cum Îl vezi? [Mai mult]