Se întâmplă ca noi creștinii să nu dăm o importanță foarte mare evenimentelor din  săptămâna patimilor lui Isus. Îi oferim atenție însă în decursul anului, atunci când vorbim despre anumite subiecte atinse de Isus în această ultimă săptămână, însă când ne apropiem de sărbătoarea Paștelui, parcă ne grăbim să ajungem la ea ; “…relatarea biblică încetinește ritmul, nu-l grăbește când ajunge la Săptămâna Patimilor. Un comentator creștin din primele secole spunea despre Evanghelii că sunt cronici ale ultimei săptămâni din viața lui Isus cu introduceri extrem de lungi.“

Observăm de-a lungul vieții lui Isus faptul că tot ce a făcut și a spus El a avut un sens, un scop bine definit și o țintă precisă. Cu siguranță că și acțiunile din această săptămână au fost “cântărite” bine. Ar trebui să ne gândim și la ce am face noi dacă am mai avea o săptămână de trăit; cu siguranță că am face lucrurile cele mai importante și am spune lucrurile pe care le-am dori cel mai puțin ca oamenii să nu le uite. Este foarte probabil ca Isus să fi facut la fel. [Mai mult]

De multe ori îmi este  greu să-i iubesc pe toţi. Îmi este greu să reuşesc să nu am sentimente de mânie, invidie, gelozie sau alt fel de sentimente. Da, îmi este greu pentru că sunt om şi omul trece prin astfel de sentimente. Dar, după ce mă lupt cu mine însămi, dacă cer ajutor de la Dumnezeu şi îl las pe El să trăiască în mine, realizez ce mult lucrează El la inima mea şi că îmi este mult mai uşor să îi iubesc pe cei din jurul meu.

Ieri a fost conferinţa Peniel, conferinţă la care au venit în jur de 2.000 de tineri. Nu ştiu motivul pentru care au mers acolo, nu ştiu dacă scopul lor principal a fost să-L întâlnească pe El, dar ceea ce ştiu este că au fost provocaţi la o iubire a semenului. Au fost provocaţi să se iubească unul pe altul, să se apropie mai mult şi să lupte împreună pentru ţinta comună: Cerul.

E greu să iubeşti o persoană când te vorbeşte pe la spate. E greu să iubeşti pe cineva atunci când te urăşte. E greu să nu fii invidios când vezi că cel de lângă tine are mai mult succes. E greu să nu fii gelos când observi că eşti iubit mai puţin ca alţii. E greu să te abţii de la mânie atunci când eşti provocat. Cunoşti aceste sentimente nu? Cunoşti aceste greutăţi…. Ştii că după ce aceste sentimente îţi cuprind inima, lacrimile îţi apar în ochi şi te simţi mizerabil. Te simţi departe de Dumnezeu, simţi că te-ai dezamăgit singur şi că l-ai lăsat pe diavolul să îşi bată joc de viaţa ta. Nu e nimic, acesta este un pas spre pocăinţă. Acesta este un pas spre dorinţa de a-i iubit pe toţi. De a-ţi iubi semenul. Tu cât de mult îi iubeşti pe cei din jurul tău? [Mai mult]

Trăim într’un popor ciudat şi o simplă concluzie, logică, ne dă rezultatul că noi suntem ciudaţi! Bineînţeles, nu e un adevăr absolut, pentru că fiecare dintre noi caută motive să iasă din această categorie majoritară, dar în esenţa noastră, suntem ciudaţi.

Mă gândesc, şi deja sunt câţiva ani în care m-a frământat un lucru: poate fi ucisă coştiinţa? sau măcar, poate fi înşelată? şi dacă nu ucisă sau înşelată, cel puţin adormită puţin… nu mult! doar puţin?! Şi mă frământă această problemă pentru că o întâlnesc zilnic, de mai multe ori, indiferent de locul în care mă aflu… scaun de autobuz, banca de la facultate, un simplu trotuar şi foarte trist, scaunele reci de la biserică! Trăim vremurile de astăzi aşa cum sunt ele… război în Libia, război în Coasta de Fildeş, egiptenii încă nu îşi revin după războiul lor, în Japonia oamenii nu ştiu dacă e bine că mai trăiesc sau nu, Oana Zăvoranu se împacă cu Pepe, românii dintr-un sat îl căsătoresc pe Adam cu Cristos iar pe Eva o fac fata lor, şi continui să mă întreb ce facem noi în legătură cu asta?! De ce se golesc bisericiile în loc să fie tot mai pline?! De ce oamenii nu mai vin la Dumnezeu?!  Nu ne-a plăcut niciodată să căutăm biserica pe vreme de pace… [Mai mult]

Dezamăgire. Tristeţe. Decepţie. Ură. Furie. Aceasta sunt doar câteva din sentimentele prin care treci atunci când eşti trădat de cel mai bun prieten. Spun asta pentru că am trecut pe acolo. Ştiu cum este să ai impresia că poţi cunoaşte o persoane în zece ani şi să realizezi într-o secundă că de fapt nu o cunoşteai deloc. Tot ceea ce-aţi clădit în acest timp, ce-aţi împărtăşit şi ce aţi împărţit, s-a dus ca şi cum nu a fost. Totul a dispărut în ceaţă.

Când afli că eşti minţit, bârfit sau „lucrat” pe la spate de persoana care ţi-a fost mai mult decât un frate sau o soră, nici măcar nu ştii cum să te simţi. Treci de la o stare la alta. Dar ceva ştii sigur. Nu mai poţi să  priveşti acea persoană ca înainte, nu mai poţi privi în ochii ei şi nu mai poţi să îi auzi glasul. Tot ce ai vrea să faci e să fugi şi să te ascunzi undeva. Să fii departe de tot. Da, e greu când ai acordat încredere deplină cuiva să îţi fie sfărâmată în mai puţin de un minut. Dar ştii ce este şi mai greu? Iertarea. Cel puţin, eu una, jumătate de an m-am tot luptat cu asta. M-am luptat cu dorinţa de a mă răzbuna, de a o face să sufere tot aşa de mult cum m-a făcut şi ea pe mine, de a o face să se simtă vinovată. M-am luptat cu mine însămi şi cu sentimentele mele atât de mult încât am ajuns să nu mă mai înţeleg cu nimeni. Am ajuns să mă izolez până şi de familia mea. Nu puteam înţelege cum cineva cu care împărţeam 20 de ore din 24 a ajuns să mă facă să mă simt aşa. Când auzeam glasul ei, inima îmi bătea mai repede şi strângeam din pumn. Numai când o vedeam şi ştiam că se apropie de mine, mă pregăteam să spun ceva rău ca să o pot face să sufere. Aşa cum m-a făcut ea pe mine. Vroiam să simtă şi ea ceea ce am simţit şi eu. Numai că, lasă-mă să îţi spun ceva. În acel jumătate de an, până nu am iertat-o pe ea şi nu m-am iertat şi pe mine, nu am avut pace. Nu puteam dormi, mâncam puţin şi aveam amărăciune adunată în inimă. Până când nu am căzut în genunchi şi am implorat ajutor de la El ca să pot ierta, am fost prinsă în lanţuri. Da, am fost prinsă în propria-mi închisoare. [Mai mult]

Există în fiecare dintre noi, chiar dacă vrem să recunoaştem sau nu, o anumită „lege”.  Aşa cum spune şi C.S. Lewis despre fiecare om în parte; în orice loc s-ar afla el are „…această curioasă idee că ar trebui să se comporte într-un anumit fel şi că nu se pot descotorosi de ideea aceasta”. Faptul că ne certăm uneori, dovedeşte acest lucru. Fiecare are noţiunea „lucrului corect” sau „lucrului incorect”.

„Dumnezeu este singurul sprijin, dar este şi suprema teroare: lucrul de care avem cea mai mare nevoie şi lucrul de care vrem cel mai mult să ne ascundem.”

„Gânditorii din trecut numeau Legea Binelui şi a Răului “Legea Firii”, ei aveau de fapt în vedere Legea Naturii Umane. Ideea era că, exact aşa cum toate corpurile sunt guvernate de legea gravitaţiei, iar organismele de legile biologice, tot aşa creatura numită om avea şi ea legile sale…” Fiecare dintre noi suntem supuşi anumitor legi (ex. legea gravitaţiei) şi nu putem alege să fim sau nu supuşi lor, însă această lege este diferită; putem alege să o respectăm sau doar să avem pretenţia ca ea să fie respectată. Nu vreau să vorbesc mai mult decât am făcut-o pe marginea acestui subiect, pentru că nu acesta este subiectul principal. E problema noastră dacă alegem să numim această lege aşa sau nu, dar ea există şi o să vină cel puţin un moment în viaţa noastră când vom apela la ea. [Mai mult]

“Cine ignoră mustrarea merge spre sărăcie și rușine, dar cine primește corectarea va fi respectat.” Proverbe 13:18.

Gândiți-vă puțin la unele din cele mai mari invenții – ex. becul, telefonul, avionul. Toate acestea  au cel puțin un element comun – au fost sute de încercări nereușite înainte ca inventatorii să reușească.

Noi, soții și soțiile, suntem inventatori și inventăm unul din cele mai importante produse – intimitatea în familie. Și asemenea inventatorilor lucrurilor de mai sus, vom face multe greșeli de-a lungul drumului spre producerea intimității.

Dacă eu fac aceste greșeli, trebui să accept mustrarea și corectarea din partea soției mele. Când greșesc, trebuie să accept să ascult ce am nevoie pentru a face din relația noastră o relație mai bună. Pot să încerc și să greșesc de mai multe ori pentru fiecare pas făcut, dar fiecare cădere poate fi folosită pentru a găsi o cale mai bună.

Nu este întotdeauna ușor să auzi cuvintele – “aștept ziua când vei putea să-ți organizezi programul mai bine pentru a avea timp pentru mine și copii.” Sau “…aș dori să poți să te ocupi mai mult de copii”. De fiecare dată când aud aceste cuvinte de corectare, îmi zdruncină lumea. Dar Duhul Sfânt mă ajută să le privesc ca adevăruri. Aceste cuvinte sunt spuse cu compasiune și Dumnezeu le folosește pentru a-mi schimba viața. [Mai mult]

Nu ştiu voi, dar eu când mă gândesc la iubire îmi tresaltă inima. Îmi tresaltă inimapentru că nu consider că există sentiment mai nobil, cuvânt mai slubim ca iubirea.Când iubim o facem din toată fiinţa şi cu toată inima, ne dăruim pe noi şi îi dăruiminima noastră persoanei iubite. Dar aceasta este partea bună a lucrurilor. Nu se poate caniciodată când te-ai gândit la iubire să nu te fi gândit şi la o inimă frântă.

De obicei, în perioada adolescentină ne îndrăgostim pentru prima oară şi totul ni separe roz şi perfect. Încetul cu încetul, ajungem să ne lovim de realitate atât de brusc, încâtnu conştientizăm ce se întâmplă de fapt. Nu ştim de ce simţim că inima stă gata să ne iasădin piept, de ce parcă uneori încetează să mai bată şi de ce simţim nevoia să ne ghemuimşi să ne strângem cu genunchii la piept şi mâinile peste ei. Rămânem surprinşi de noiatunci când pentru prima oară, plângem de fericire. Ni se pare un sentiment atât de ciudat,de înălţător şi în acelaşi timp euforic! Suntem oameni şi de aceasta trebuie să parcurgemdiferite etape. Unii dintre noi se vindecă mai uşor după unele „dezamăgiri” în dragoste înviaţa adolescentină, alţii rămân cu sechele pentru totdeauna. [Mai mult]

„Încercând să extirpăm ruşinea, am dărâmat unul din meterezele spiritului omenesc, bucurându-ne în chip smintit de fapta noastră, aidoma troienelilor care au năruit zidurile Troiei pentru a introduce Calul în cetate.” C.S. Lewis

Legându-l pe Isus… ce paradox, oamenii simpli să îşi poată „lega” Dumenzeul atotputernic… şi totuşi, este posibil. Nu vreau să ne gândim în aceste momente la legarea propriu-zisă, materializată în ziua în care Isus a fost vândut, ci la cea pe care oamenii cei mai morali ai societăţii i-au aplicat-o lui Isus, astfel viaţa lor  neputând fi transformată de puterea Lui. Isus nu a fost oprit de un tâlhar care toată viaţa şi-a trăit-o cum a vrut şi nici măcar de o femeie prinsă în preacurvie, ci de oamenii foarte cinstiţii. Atât de cinstiţi, încât „nu aveau” nevoie de El. Mă gândesc că uneori atitudinea acestor oamenii faţă de Isus era ceva de genul: „eşti în plus!”. Aceşti oameni nu realizau faptul că, aşa cum spune Merton: „Motivul pentru care” ei nu pătrundeau „în realitatea cea mai profundă a relaţiei” lor „cu Dumnezeu este acela că” deveneau „rareori conştienţi de totala” lor „nimicnicie în faţa Lui…”. [Mai mult]

Azi, în încercarea mea nebună de a găsi pe cineva care să fi trecut prin agonia nopţii mele, m-am gândit la personajul Iosif… la ce simţea când era închis în acel loc rece şi întunecat, cu toate visele sfărâmate? Oare cât timp şi-a plâns mutilarea viselor lui? Cât de mult s-a certat cu Dumnezeu? Oare s-a resemnat? Mai putea întrezări şi altceva în detenţia lui în afara propriei  neputinţe şi orgoliul rănit?

E ca un exil. Nu ai prea multe obţiuni, poate nici una… Singura, fiind să te conformezi, să stai liniştit. Să nu te mai zbaţi bătând incoerent din aripi, cand piciorul ţi-e prins în laţ. Încet, praful acoperă visele frumoase de odinioară, şi par stihii ale nopţii. Uneori, o fărâmă de speranţă te face să gândeşti mai luminos, să crezi că va veni şi rândul izbăvirilor. Dar pentru asta trebuie să înveţi deschiderea palmei, să-ţi ierţi visele pentru necomitere…

Iosif a trebuit să uite trădarea fraţilor lui, să uite că va mai putea să-şi revadă tatăl vreodată. Şi în scurgerea rece a timpului, a trebuit să ia o decizie. Să-şi abandoneze visele! O decizie pe care trebuie să o iau şi eu azi, acum…Mirajele se sparg sub privirea mea, ca baloanele de săpun. Am fost dezbrăcat de glorie şi sunt prins în bătălia cu sminteala (aşa cum spunea un prieten de-al meu ). Dar a lupta, în cazul ăsta, e o nebunie mai mare… [Mai mult]

Am fost lovit din plin de vestea că, băiatul acela vesel cu zâmbetul până la urechi, Dragoş Moisin, a murit. Pentru început am refuzat să cred. Speram într-o eroare. Îmi doream să nu fie adevărat. Însă, curând aveam să aflu că vestea morţii lui era adevărată.

Recunosc – deşi sunt bărbat – că am plâns şi că m-am lăsat copleşit de durere.

Sentimente de tristeţe, durere şi lacrimi s-au contopit cu un sentiment de vinovăţie. M-am simţit vinovat pentru că în ultima perioadă am făcut prea puţine pentru el. Mi-am reproşat multe, iar gândul că nu mai pot face nimic m-a hărţuit. Aşa suntem noi…îi apreciem pe cei de lângă noi când nu mai sunt.

Îmaginea unei mame zdrobite de durere şi a unui tată abătut, dar încrezător în Dumnezeu, avea să mă urmărească. La un moment dat, trecând prin faţa sicriului, mama lui, cu lacrimi în ochi, mi-a prins mâna în mâna ei, şi cu glasul lipsit de vlagă mi-a şoptit: ”Te-a iubit aşa de mult Florin…” Am ieşit afară din capelă pentru că nu am mai rezistat. Ce aş fi putut să spun la o asemenea afirmaţie? [Mai mult]