Mi-am dorit să scriu un articol „interesant”, aparent neinteligibil pentru a-l face să pară şi mai aparte şi mai greu de surprins în înţelesurile-i adânci, dar tocmai am primit un mesaj care m-a îndemnat să-mi reformulez ideea şi să mă îndrept spre un subiect pentru mulţi epuizat, mult prea filozofat şi probabil mult prea comercializat pentru a-i mai putea pătrunde adevăratul şi propriul înţeles – prietenia.

E un gând care m-a măcinat mult în ultimul timp: de ce şi când avem nevoie de prieteni? Sunt clipe când ne simţim la o răscruce de drumuri, când sfatul părintelui sau al iubitului se transformă în nişte cuvinte înşiruite – şi nu spun de prisos, ci doar şifonate de infinita lor repetare şi atunci simţim nevoia unei licăriri din exterior care să ne îndrume spre noi înşine.

Viaţa ne duce pe cărări diferite, nedesluşite şi împovărate de griji.

Acesta este adevărul cel mai banal și adesea auzit. Paradoxul vieţii este acela că de multe ori regăsim în viaţa celui de lângă noi toate simţurile pustiite din noi înşine şi împlinite într-ale sale. Da, e un subiect personal, dar îmi place să cred că mulţi dintre noi s-au lovit adesea de situaţii asemănătoare: o prietenie frumoasă şi sinceră, o prietenie din liceu, colege de clasă, dar nu şi de bancă – aceasta pentru că observaţiile venite din partea profesorilor deveniseră interminabile şi nu de puţine ori ni se spunea:‘Ei, ei… sunteţi ca şi babele acelea care ies de la închisoare şi mai stau de poveşti şi în faţa porţii.’ [Mai mult]

Am impresia că voi credeți că sunt nebun. Vreau să vă alung orice teamă. Nu sunt nebun, sufăr de o boală care mă face curios vouă. Și sunt așa de fericit să fiu cu voi și să mă întrebați și eu să vă răspund uneori. Nu sunt nebun.

Îmi plac lucrurile clare și după care să nu mă ascund. Deci o să spun adevărul: nu sunt nebun. Dar cu ce să mă compar ca să mă credeți că nu sunt nebun? Care ar putea să fie punctul acela care mă va face să mă credeți? De ce să mă prind și cu ce să mă compar ca să vedeți că nu sunt nebun? Nu prea am de ce. Totul este așa de ne-absolut.

Dar asta înseamnă că pot să fiu și nebun și ne-nebun în același timp. Ah, nu am rezolvat nimic. Totuși, dacă aș folosi o imagine din trecut în care credeați toți, poate o să mă credeți. Nu știu. Am observat că trecutul este ceva despre care se vorbește numai cu cei cu adevărat nebuni. Atunci nu o să mă folosesc de trecut. În fond, nu sunt nebun. Poate că pot să vă arăt că gândurile mele nu fac rău nimanui. Poate doar mie. Dar nu sunt nebun. Îmi puteți citi gândurile? Cred că da, din moment ce acum păreți toți mirați când vă uitați la mine. Sau nu? Arăt pentru voi ca un nebun? Cum arată oare un nebun pentru voi? [Mai mult]

Suntem aproape de finele anului 2011…sunt Sărbătorile de Iarnă. Frumos…sau nu prea. Sunt uimită să văd ce înseamnă pentru majoritatea românilor Sărbătorile de Iarnă. Magazine super aglomerate, călcând unii pe alții, umplând coșuri cu alimente…totul pentru stomac. Mă întreb, de ce se mai plâng românii că nu au bani? La cum se îmbulzesc să cumpere de toate… Dar întrebarea este, oare chiar au nevoie de toate acestea? Din inerție și febra cumpărăturilor, aproape că era să-mi cheltui micul venit pe nimicuri, sau lucruri pe care le-aș fi cumpărat doar de dragul cumpăratului, nu că aș fi avut neapărată nevoie de ele…

Printre strălucirile fade ale lumii, într-o atmosferă falsă, cu bucurie ștearsă de pe chipuri, Sărbătoarea Crăciunului totuși tronează în inimile înghețate de frigul sărăciei de Dumnezeu, în țara mea…Să fie oare cultura de vină? NU! Isus a venit în lume și a dărâmat barierele transculturale. Răspunsul este un altul, unul dureros. Lipsa de Dumnezeu în viețile noastre ne face să mirosim doar a tradiție, a credință care miroase a naftalină, dar care nu are scop și nici viață. O sărbătoare confuză, fără cunoștința Celui sărbătorit, în esență… Și cu inima strânsă, mi-am adus aminte de El…de motivul venirii Lui pe pământ, de miracolul nașterii Lui printr-o fecioară… [Mai mult]

În ultima săptămână am trecut prin numeroase și diverse stări. Totul a început cu minunata veste că nu mai avem malarie, însă, de la mijlocul săptămânii, eu, Ioana, am început să am febră și dureri în piept care îmi provocau tuse. Nu știu exact ce am avut, dar în orice caz, a fost mult mai rău decât atunci când am avut malarie. Faptul că a trebuit să trecem din nou prin boală și nu am putut lucra, ne-a făcut să ne gândim foarte serios la misiunea noastră aici și care este scopul pentru care suntem aici până la urmă. Jumătate din timpul pe care l-am petrecut, am fost bolnavi și nu am putut lucra. Ne-a fost tare greu să înțelegem de ce se întâmplă asta, dar împreună cu liderii nostri am început să ne rugăm ca Domnul să ne călăuzească și să ne descopere planul Lui. Am luat câteva hotărâri care sunt total diferite de ceea ce aveam noi planificat pentru aceste trei luni, dar credem că aceasta este voia Domnului. Astfel, am hotărât să ne întoarcem mai repede acasă, iar banii pe care îi mai avem îi vom trimite lui Alexandru Bud pentru misiunea pe care el o face acolo, și pentru planurile lui de a se căsători. Credem că într-o zi Domnul ne va binecuvânta cu încă o oportunitate de a veni în Africa, iar atunci vom dori să mergem la Alex, să îl ajutăm în nevoile pe care el și misiunea le vor avea. Toate aceste lucruri ne-au adus pe de-o parte, întristare că vom pleca, dar și bucurie pentru cât putem face pentru Alex. [Mai mult]

Nu știu de ce, dar de mic mi-a plăcut să merg pe bicicletă. Din când în când mai merg și astăzi. Cei din jur îmi spun că nu e sănătos pentru starea în care sunt.

Mă simțeam așa de liber când mergeam cu bicicleta. Treceam deseori pe lângă oameni mergând pe jos și îi salutam, iar ei mă salutau înapoi. Nimănui nu-i era frică de mine. Erau și alții care mergeau pe bicicletă și nu rar mă întreceau. Nu făceam caz din treaba asta. Pedalam mai repede și uneori îi ajungeam. Alteori nu.

Aerul îmi intra așa rapid pe nări încât nici nu mai aveam timp să simt fiecare miros în parte. Treceam pe lângă unii, alșii treceau pe lângă mine.

Uneori am voie să mă mai dau cu bicicleta. Bicicletele de azi sunt diferite de acelea de atunci. Se spune că sunt mai sigure. Mă bucur.

Mi-e greu să pedalez. Au pus tot felul de sârme pe mine. Devine din ce în ce mai greu și nu mă mai întrece nimeni. Toți se uită la mine. Cred că le place cum pedalez. Totdeauna se uitau oamenii la mine. Tot mai greu să pedalez. Transpir. Nu știu ce se întâmplă cu mine. [Mai mult]

Timpul trece, noi trecem…Mai este oare timp?

Pentru Dumnezeu, timpul nu are limite. Numai noi avem o viață limitată de timp și condiționată de alegerile pe care le facem. Și totuși, timp, avem destul! Cum îl folosim?

Totdeauna regretele noastre sunt legate oarecum de timp, de lucruri pe care le-am lăsat nefăcute, scuzându-ne că nu am avut timp. Dar este doar o scuză ieftină. Timpul a fost la dispoziția noastră. Dacă vrei, poți să-ți găsești timp. Dumnezeu face ca timpul să se ”lărgească” când vede disponibilitatea noastră de a ne pune la dispoziția Lui.

Mai este oare timp?

Trăim vremurile din urmă, am ajuns timpul la ”capătul” lui.

”Răscumpărați vremea, căci zilele sunt rele. De aceea nu fiți nepricepuți, ci înțelegeți care este voia Domnului.”-Efeseni5:16,17.

Poate nu mai poți să recuperezi ce ai pierdut irosind timpul tău și al lui Dumnezeu. Totuși, El, în bunătatea Lui, ne îndeamnă să ”răscumpărăm vremea” cât se mai poate. Ne acordă șansa să recuperăm viața pierdută, ca regretele noastre să fie mai puține. [Mai mult]

Dumnezeu ne-a trecut prin încă o săptămână de tratament împotriva malariei. Din păcate, luni când am făcut testul a fost pozitiv și astfel, a trebuit să luăm un tratament și mai puternic. Am fost foarte dezamăgiți pentru că ne pregătisem foarte mult pentru activitatile din această săptămână, și în mod special, Dani, se pregătise să cânte cu echipa de închinare la conferință. Vă mulțumim că v-ați rugat pentru noi în tot acest timp și vrem să vă spunem că am simțit cum Domnul a început să întărească trupurile noastre și El a schimbat dezamăgirea noastră în bucurie pentru că în ultimile zile ale săptămânii am fost suficient de puternici ca să ne putem implica în lucrările noastre. Dani a cântat și a condus închinarea joi, vineri și sâmbătă.

Vă rugăm să ne purtați în continuare în rugăciunile voastre și de asemenea, să vă rugați pentru Kadda, voluntara care a avut și ea malarie în timpul ăsta în care am avut și noi. De fapt, ea a luat tratament de patru săptămâni, deja și doctorii spun că în sângele ei apar tot mai mult paraziți, în loc să dispară. Ea se simte foarte rău, iar tratamentul pe care a trebuit să îl facă acum a slăbit-o foarte mult și a provocat multă durere în trupul ei. De asemenea, Josh, liderul nostru, a fost diagnosticat săptămâna aceasta cu malarie și a fost foarte greu pentru doctori să aleagă un tratament potrivit pentru el, deoarece are probleme cu inima. Josh este în Uganda de 1 an și nu a mai avut malarie până acum, și doar cu câteva săptămâni înainte de a veni noi aici, a început și el să lucreze pentru această misiune, și a spus că nu a mai auzit niciodată atât de multe cazuri de malarie în același timp. Doctorii au spus și ei că sunt tot mai multe cazuri de malarie în zonă și ea devine tot mai rezistentă la tratamentele disponibile. Rugați-vă împreună cu noi ca sezonul secetos să înceapă cât mai repede și astfel, să moară țânțarii și să nu mai fie atât de multe cazuri de malarie. [Mai mult]

Astăzi m-au spânzurat cu propriile-mi cuvinte. Aceasta funie fantastică era deloc moale, aspră era ea. Învățătură de minte, să nu mai folosesc cuvinte ne-moi. Dar la ce-mi ajută învățătura de minte? Oricum o să mor…de cuvintele mele. Și ce-ar fi fost dacă nu erau aspre? Tot funie de spânzurătoare făceau cu ele sau mă-nfășurau până mă asfixiam?

Când o să înviu o să vă spun câteva. Ca să vă dau de lucru cu împletitul… funiei… pentru a mă spânzura din nou. Îmi place sportul acesta.

Cred că dacă aș fi vorbit mai mult funia era mai lungă. Deci nu am vorbit destul. Sau dacă vorbeam prea mult, poate mai spânzurau pe cineva alături de mine. Da, trebuia să vorbesc mai mult. Mă simt singur aici atârnând între cer și pământ, mai aproape de cer decât de pământ.

Vântul ăsta. Nu mă lasă să stau nemișcat și să mor în liniște. Mă tot dă într-o parte și într-alta. Nu mai am nici un punct fix. Aș fi vrut să mor cu ceva în minte. Cu o imagine fixă. Acum o să mor cu amețeala asta-n cap. Opriți vântul. Sau nu! [Mai mult]

Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui. Proverbe 19,22

Dacă vei intra într-un cazino vei constata poate că ceea ce face farmecul unei doamne este o ţinută elegantă, o atitudine rezervată, un zâmbet discret, parfumul Dior şi bijuteriile Swarovski.

Am citit de curând o ilustraţie despre frumuseţe:

“Zeiţa frumuseţii si Zeiţa urâţeniei s-au întâlnit într-o zi pe malul mării, spunând una celeilalte:
Hai să ne scăldăm în mare! Şi-au dat jos mantalele şi au înotat în mare. După un timp Urâţenia a ieşit prima, s-a acoperit cu mantaua ce aparţinea Frumuseţii şi şi-a văzut de drum. Ieşind din apă, Frumuseţea nu a mai găsit mantaua şi fiind ruşinoasă s-a acoperit cu cea a Urâţeniei.
De atunci şi până azi multă lume le confundă. Însă sunt si cunoscători care pot descoperi frumuseţea dincolo de orice manta, precum pot observa şi uraţenia ascunsă sub cea mai frumoasă manta…”

Dacă ar fi să ne referim la ceea ce face frumuseţea unui om, am discuta despre ansamblul trăsăturilor exterioare, despre simetriile feţei, trăsăturile de caracter, echilibrul temperamental. Toate aceste atuuri  îi pot lansa o recomandare de invidiat şi îl pot expune frumos pe cea mai înaltă treaptă a atenţiei celorlalţi, dar adevăratul farmec nu-şi găseşte nici măcar un colţ de noimă în toată afacerea asta întrucât făuritorul ei provine din descendenţa dimensiunii sufletului. [Mai mult]

Am avut ocazia ca în patru dimineți să conducem închinarea  în timpul devoțional. Nu a fost ușor să conducem în închinare o sală plină, în mod special de africani, care au un stil cu totul diferit decât noi, dar până la urmă am reușit să ne unim în duhurile noastre și să aducem lauda și închinarea noastră în fața Domnului și Tatălui nostru care ne-a creat într-un mod atât de unic și special pe fiecare! Noi suntem obișnuiți fiecare cu un anumit specific de închinare și poate uneori, nu acceptăm ca în bisericile nostre să se aducă ceva diferit de ceea ce a fost ”până acum”. Însă Domnul primește închinarea fiecăruia, indiferent de modul în care ea este manifestată. El se uită în inimile nostre, unde se vede dacă închinarea noastră este cu adevărat reală, sau este doar o formă. El ne-a deschis inimile și spre felul africanilor de manifestare și astfel ne putem bucura împreună cu acești oameni atât de minunați în modul lor de a-L lăuda de Domnul. [Mai mult]