Trecea printr-o perioadă în care ceaţa şi culoarea gri, erau reprezentative pentru viaţa ei. Confuzia era trăsătura de bază. Nu ştia cum ajunsese aici din femeia plină de pasiune şi viaţă, din cea care mulţumea în fiecare zi pentru generozitatea pe care Dumnezeu Şi-o arătase faţă de persoana ei. În fiecare zi, indiferent de soarele strălucitor al zilei, ea rămânea pasivă, indiferentă, cu privirea departe…Întrebări fără şir, speranţe spulberate, o tristeţe fără margini îi  apăsa inima şi asta se vedea la suprafaţă. Ochii îi erau încercănaţi şi expresia lor trădau suferinţa. O suferinţă pe care nu o înţelegea, nu-i ştia rădăcina…Degeaba, prietenii încercau să o înveselească, le zâmbea din respect, dar apoi trecea la starea inertă iniţială. Gânduri veneau şi plecau ca trenurile în gară, o epuizau, consumându-i toată energia vitală. Singurul lucru pe care îl căuta, era un pic de linişte în ea. Se izolase fonic din exterior…dar zgomotul din interiorul ei era infernal. Bucuria? Ce însemna bucuria? Pierduse sensul cuvântului… Familia era tot ce-i mai rămăsese, dar nici în mijlocul ei nu se putea regăsi…Nu se regăsea în nici un loc, nu ştia ce vrea, se pierduse cu totul în gândurile ei.. [Mai mult]

În ultima vreme această expresie a devenit la fel de folosită ca şi “salut”, “la revedere” sau “ce mai faci?”. Dintre toate acestea, probabil cea cu timpul este cea mai plină de adevăr pentru că nu întotdeauna chiar te interesează ce face aproapele tău la fel cum nu chiar îţi doreşti să îl revezi din nou întotdeauna.

Mai scump ca viaţa nu ai nimic! iar viaţa ta înseamnă timpul tău pe care îl ai, dar nu îţi aparţine! Motive pentru care “n-am timp!” sunt multe… cea mai mulţumitoare pentru noi e că s-a scurtat secunda. Bineînţeles, s-a scurtat insesizabil (dacă chiar s-a întâmplat asta), dar e un motiv care mă mulţumeşte îndeajuns. Prea mult de lucru, prea multă şcoală, prea mult din altele, prea puţin din timp! La găsit scuze suntem foarte ingenioşi, ne descurcăm sau mai nou, ne adaptăm. Dezvoltăm această “artă” încă de mici copii şi o îmbunătăţim pe toată durata vieţii noastre. În ceea ce priveşte soluţionarea problemei timpului… şi pentru asta găsim scuze. [Mai mult]

Era deja a doua zi de când Regele pe care ei l-au aşteptat şi pe care erau siguri că l-au primit zăcea mort…

A treia zi începe printr-o dimineaţă ca şi oricare alta; asta se anunţa în Ierusalim, sau cel puţin aşa credeau cu toţii. Nimeni nu îl crezuse atunci când a spus: “ne vom întâlni în Galileea”, nici măcar femeile, care i-au fost atât de devotate, fiind lângă El până la momentul în care trupul Îi fusese pus în mormânt; acel mormânt care avea să Îl găzduiască pentru puţin timp, în care domnia moarţii nu avea să rămână pentru mult timp. Acest mormânt avea să devină tărâmul în care moartea va fi batjocorită, sfidată. MOARTE , NU TE ÎNGÂMFA!

Pot spune că înţeleg puţin din ceea ce au simţit femeile când au dus vestea cea mare : “A înviat Domnul!”, “E viu! Mormântul Lui e gol!”. Probabil că nu găseau cuvinte pentru a exprima ceea ce se întâmplase; în sfârşit, moartea era ÎNFRÂNTĂ, era bătută pe teren propriu! O dimineaţă de neimaginat pentru întrega omenire, o dimineaţă atât de importantă, încât nici un om nu o va putea uita, după ce a primit vestea. Nimeni, dintre cei care au auzit vestea, nu poate să nu aibă o părere despre această dimineaţă; la fel cum şi în acel timp, toţi cei care au auzit ceea ce vesteau femeile, luau o decizie, adoptau o atitudine. Poţi să o numeşti cum vrei : minunea tuturor timpurilor, conspiraţia istoriei, păcăleala creştinilor, basm copilăresc ; dar niciodată nu îi vei putea nega influenţa. Nici o dimineaţă nu va mai fi la fel, datorită acelei dimineţi în care    Dragostea Însăşi a dat piatra la o parte; piatra morţii, sub al cărui jug zăceam cu toţii. [Mai mult]

“…prin arătarea Mântuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa…” – 2 Timotei 1:10

Au trecut aproape patru ani de când poporul evreu începuse să spere din nou. În faţa lor stătea un om extraordinar… un lider care părea perfect pentru a conduce Israelul la prosperitate… un urmaş a lui David. Sperau din nou… credeau din nou… Îl primiseră chiar în Ierusalim, îşi aşternuseră hainele în faţa Lui şi I-au cântat din toată inima… iar acum?! totul s-a năruit! Speranţa lor zăcea moartă într-un mormânt… soldaţii romani îl păzeau iar cei care L-au urmat în timpul vieţii, stăteau ascunşi! S-a pierdut speranţa…

Cred că pentru câteva zile, chiar şi moartea însăşi a crezut asta! Îl avea pe Isus, pe Cel care a spus: “Eu sunt VIAŢA!” – ei bine, poate a fost viaţa; acum era doar o altă persoană moartă, adică fără viaţă! Dacă ar fi putut, ar fi urlat moartea de bucurie! Singura ameninţare venea din partea lui Isus… s-a dus şi El – s-a pierdut speranţa… [Mai mult]

Niciodată nu o să putem vorbi despre „dragoste” în afara perimetrului „Isus Cristos”! iar când vorbim despre dragostea lui Isus, cuvântul „dragoste” se scrie pe litere  S A C R I F I C I U !

Dragostea a fost sacrificiu în momentul în care Isus s-a lăsat prins, târât în faţa marilor preoţi, interogat, scuipat, lovit, batjocorit, interogat din nou, bătut şi condamnat la moarte. Şi-a dus crucea… a băut paharul cu păcatele mele şi a tale…

Era o noapte agitată în Ierusalim… mii de oameni veneau pentru a sărbători sărbătoarea Paştelui, pentru a aduce jertfe la Templu fără să ştie că între ei era Jertfa Supremă, era Cel care pentru noi, oameni care L-am trădat şi Îl vom trăda în continuare, s-a despărţit de Dumnezeu.

Cel care a putut să îi privească pe toţi în ochi şi să întrebe „ Cine dintre voi poate dovedi că am păcat?”, singurul până atunci şi şi de atunci încolo care a putut întreba aşa ceva – El a murit pentru mine şi a murit pentru tine! [Mai mult]

Era ultima zi din viaţa lui Isus în libertate, dar şi a lui Iuda, în acelaşi timp – “Dar Satana a intrat în Iuda…” – Luca 22:3. Aceasta a fost ziua a cărei seri a adus faţă în faţă trădătorul cu dragostea adevărată, la ultima cină! O zi tristă pentru Isus – “A început să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare” – Matei 4:21 ; o făcea şi pentru Iuda. Cu siguranţă că pentru ceilalţi ucenici toate învăţăturile date de Isus la această cină au trezit în ei cele mai îndrăzneţe vise: “…vă pregătesc Împărăţia…”, “…dar, îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. Au fost momente sublime, însă niciunul probabil nu şi-a dat seama de adevărata valoare a momentului pe care îl trăiau. Aveau impresia ca vor cuceri Ierusalimul si romanii vor reprezenta pentru ei doar un… vis urat. Il auzeau pe Isus dar parca mintea lor era inchisa in ideiile pe care ei le credeau. N-au inteles acel moment asa cum nici noi nu il intelegem. Niciodată nu vom înţelege cum ar fi fost să fim acolo, având în vedere faptul că ne-am obişnuit aşa mult cu acest act – cel de luare a cinei. [Mai mult]

Ultima zi a lui Isus petrecută pe acest pământ în chip de om. Încă simţea durere, simţea foame, sete, caracteristici specifice acestui trup al nostru. În urmă cu doar câteva ore se afla călare pe un măgăruş, în mijlocul mulţimii care Îl aclamau şi îşi arătau speranţa într-atât încât îşi dădeau chiar şi hainele de pe ei pentru a-I face drumul mai uşor. Nu s-a lăsat dus de val nici măcar un moment! A făcut ceea ce avea de făcut… ceea ce trebuia făcut!

În ultimele zile ale lui Isus Cristos, un lucru mi-a atras atenţia în tot ce făcea El: continua să sădească credinţă în inimile ucenicilor, continua să îi pregătească pentru ce avea să urmeze. Unul dintre scopurile lui Isus pe acest pământ a fost să facă acest lucru! Nu şi-a ales oameni învăţaţi printre apropiaţii Lui deşi putea să facă acest lucru, dovedind de la vârsta de 12 ani câtă înţelepciune este în El. Nu Şi-a ales nici farisei cu care să discute dacă e bine sau nu să dai zeciuiala la biserică. Şi-a ales 12 oameni cu care putea lucra, în inimile cărora credinţa să poată creşte iar datorită acestei credinţe, după ce El va pleca din mijlocul lor, ei să poată duce planul Său până la capăt. În ultimele Lui clipe, El era interesat de credinţa lor. [Mai mult]

“Când Iuda a condus în grădină gloata călăilor, Isus i s-a adresat cu “Prietene”. Ceilalţi ucenici L-au părăsit şi ei, dar El a continuat să îi iubească. A fost dat la moarte chiar de către poporul lui, dar El, în vreme ce se chinuia ţintuit pe cruce, gol, în cea mai înjositoare postură, a strigat: “Tată, iartă-i…”.

Richard Wurmbrand spunea despre Iuda că dacă s-ar fi întors la Isus după trădare, noi l-am fi cunoscut astăzi sub numele de Sfântul Iuda! Cât de mult contează o alegere… trei ani de umblare zilnică cu Isus, ales la fel ca şi ceilalţi ucenici după o noapte de rugăciune, cu un rol aparte în rândul ucenicilor fiind casierul acestora… trei ani în care a primit aceaşi învăţătură ca şi ceilalţi apostoli. În momentele în care toţi l-au părăsit pe Isus în afara celor 12, Iuda a ales să rămână alături de El… [Mai mult]

O iubea. Soarele răsărea în fiecare dimineaţa şi se aşeza pe umărul lui drept, în aşteptarea surâsului din privirea ei albastră. Nu mai avea răbdare să o întâlnească să-i dăruiască împreună cu visele lui şi acel “ceva” împachetat frumos într-o cutiuţă roşie legată cu fundiţă. Legământul veşnic dintre ei. Inima i-o luase înainte fără să ţină cont că timpul lui era limitat de firele la care era conectat.

Alergând pe drum, îşi aducea aminte înfiorându-se înlăuntrul lui, de ziua când i-a întrezărit prima oară chipul, acel chip de copilă, cu obraji roşii cu privirea fragedă,  care i-a tăiat respiraţia.  Inima îi ieşea din piept. Era ca un miraj, ca un mister de femeie prins într-un trup de copilă. Şi Creatorul o făcuse atât de frumoasă! Simţea că trăieşte aproape de tărâmul viselor împlinite şi că următorul pas, îl va duce la destinaţie pentru totdeauna şi fără posibilitate de întoarcere…de fapt, niciodată nu se uitase înapoi. Ea, era  promisiunea  lui Dumnezeu pentru el! O avea în toată splendoarea înaintea ochilor lui şi privirea i se umplea de strălucire. Era fericit şi soarele strălucea pe umărul lui drept. [Mai mult]

Ultima zi a lui Isus petrecută pe acest pământ în chip de om. Încă simţea durere, simţea foame, sete, caracteristici specifice acestui trup al nostru. În urmă cu doar câteva ore se afla călare pe un măgăruş, în mijlocul mulţimii care Îl aclamau şi îşi arătau speranţa într-atât încât îşi dădeau chiar şi hainele de pe ei pentru a-I face drumul mai uşor. Nu s-a lăsat dus de val nici măcar un moment! A făcut ceea ce avea de făcut… ceea ce trebuia făcut!

În ultimele zile ale lui Isus Cristos, un lucru mi-a atras atenţia în tot ce făcea El: continua să sădească credinţă în inimile ucenicilor, continua să îi pregătească pentru ce avea să urmeze. Unul dintre scopurile lui Isus pe acest pământ a fost să facă acest lucru! Nu şi-a ales oameni învăţaţi printre apropiaţii Lui deşi putea să facă acest lucru, dovedind de la vârsta de 12 ani câtă înţelepciune este în El. Nu Şi-a ales nici farisei cu care să discute dacă e bine sau nu să dai zeciuiala la biserică. Şi-a ales 12 oameni cu care putea lucra, în inimile cărora credinţa să poată creşte iar datorită acestei credinţe, după ce El va pleca din mijlocul lor, ei să poată duce planul Său până la capăt. În ultimele Lui clipe, El era interesat de credinţa lor. [Mai mult]