”Cine sunt eu? Acesta sau celălalt? Sunt astăzi unul, iar mâine un altul? Sunt amândoi în același timp?

Cine sunt eu? Chiar ele, întrebările mele solitare, își râd de mine.

Oricine aș fi, Tu știi, Doamne, că sunt al tău!” – Dietrich Bonhoeffer

Jerry Sittser spunea că sensul identității noastre personale depinde în mare măsură de rolurile pe care le jucăm și de relațiile pe care le avem.

Activitățile cu care ne ocupăm și persoanele din viața noastră contribuie semnificativ la felul în care ne înțelegem pe noi înșine și la definirea identității noastre.

Partenerul de viață, copiii, slujba, lucrarea și chiar banii pe care îi avem ne oferă un statut și ne definesc ca persoane.

Majoritatea oamenilor își clădesc identitatea pe lucruri trecătoare, își construiesc casa pe nisip, iar atunci când o tragedie apare și distruge tot ce au construit, își pierd identitatea și află cu stupoare că tot ce-i definea ca persoană s-a dus…nu mai este. [Mai mult]

La începutul lumii, atunci când Dumnezeu a creat omul, suflând viață peste țărână, ființele umane au fost atât de extraordinar create, încât Dumnezeu a exclamat: „foarte bine!”.

Dumnezeu ne-a creat într-un mod uimitor!.

Atât de extraordinar ne-a creat Tatăl Ceresc încât psalmistul afirmă: „Ce este omul, ca să Te gândești la el? Și fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puțin mai prejos decât Dumnezeu și l-ai încununat cu slavă și cu cinste.”

E minunat Dumnezeu! Nu doar că am fost creați cu puțin mai prejos decât Dumnezeu, ci…am fost încununați cu slavă și cinste. A ales Dumnezeu să investească în țărână…A suflat viața peste un pumn de pământ și a încununat-o cu slavă și cinste. Din nimic a făcut ceva. Din lut a făcut cu măiestrie chip după asemănarea Lui, ce poartă amprenta suflării Lui. Și nu doar atât…a dat o mare valoare lutului, dându-i cinste și slavă. [Mai mult]

Ucenicii lui Isus coboară de pe munte, unde au fost martori la ceea ce noi numim ”schimbarea la față”. Uimiți și încă marcați de minunea de pe munte, ucenicii ajung jos și se întâlnesc cu un tată care are nevoie de ajutor. Fiul lui era stăpânit de un demon care îi provoca convulsii și îl făcea să aibă un comportament autodistrugător. Boala pe care o avea îl ucidea.

În lipsa lui Isus (era pe munte) – ucenicii se oferă să îl ajute pe tatăl disperat…

John Ortberg relatează despre acest moment în cartea sa ”Credință și Îndoială” și remarcă faptul, că deși ucenicii L-au văzut pe Isus rugându-Se, vindecând și scoțând demoni, în cazul când ei spun aceleași lucruri pe care le-a spus Isus atunci când poruncea demonilor să plece , rugăciunile și cuvintelele lor nu au efect…nu funcționează.

Mulțimea asista la acest moment jenant. Era o situație penibilă. Ucenicii erau rușinați și probabil frustrați de eșecul și umilința publică. Ei erau preocupați de eșec, în loc să le pese de tatăl îndurerat și fiul său posedat. În acest context ei se angajează într-o dispută cu liderii religioși prezenți. [Mai mult]

”Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” – Ioan.14:27

Nu-ți trebuie să fi maiestru și să ai un spirit de observație puternic, să vezi că majoritatea oamenilor se agită pentru orice lucru, iar pacea…pacea lipsește cu desăvârșire.

Lipsa păcii o vezi lesne pe fețele celor din jur, în pesimismul draconic al multor oameni și în actiunile lor disperate și dornice de a deține controlul.

Și dacă la cei care nu-l cunosc pe Dumnezeu, putem spune că lipsa păci se datorează faptului că nu au fost răscumpărați în jertfa lui Isus Hristos, ce motiv găsim pentru noi creștinii?

Isus, împreună cu ucenicii, pornesc cu barca pe marea Galileii. Obosit, Isus adoarme. Din senin se pornește o furtuna puternică iar ucenicii luați prin surprindere de amploarea furtunii, încearcă să rezolve situația. Disperați că nu reușesc să facă față situației, se năpustesc asupra lui Isus și îl trezesc. [Mai mult]

Stăteam pe scaunul din camera ei, a ființei pe care o iubeam atât de mult… O adoram și era modelul meu.

O adoram pentru felul blând în care ne vorbea nouă, copiilor ei, pentru zâmbetul sincer și bucuria de copil din ochii ei jucăuși, ce străluceau atunci când ne vedea pe noi fericiți. O aveam ca model pentru modul în care ne-a iubit, ne-a îngrijit, ne-a învățat și pentru felul în care și-a trăit viața cu Dumnezeu.

Stăteam pe scaunul din camera ei, la un metru de patul unde zăcea de luni bune și unde…

În acele momente, acolo, pe acel scaun din camera ei, mi-am adus aminte de unele din ultimele cuvinte pe care mi le-a spus: ”Ne vedem în cer!”. I-am promis atunci că așa va fi și că voi face tot posibilul să ajung ACOLO. Ochii i-au sclipit de o lumină puternică la auzul acestor cuvinte, lumină ce niciodată nu am mai văzut-o în alți ochi.

Era ora două noaptea fix când ea, mama mea, și-a dat ultima suflare. Eram acolo, pe acel scaun din camera ei… [Mai mult]

Nu îmi place toamna! Și…mai ales această toamnă. S-a prea izbit cu frigul de noi. Așa dintr-o dată și-a adus aminte că trebuie să își facă și ea apariția…și și-a făcut-o din plin.

Dar nu despre toamnă vreau să scriu…

Și totuși:)…toamna ne învață multe și ne aduce unele bucurii. Ne învață că viața se veștejește și trece. Azi suntem iar mâine…cine știe?

Printre multele lucruri bune care se întâmplă în acest anotimp, este faptul că toamna, fetele se chiar îmbracă, iar tinerii pocăiți pot răsufla ușurați până la vara viitoare, când ispitele blonde își vor etala ”frumusețile” în public, așa doar, ca să le vadă toți și să moară dușmanii de poftă.

Vorbeam o dată la o grupă celulă, într-o tabără creștină, despre pasajul din 2 Timotei 2:22, unde ni se spune să fugim de poftele tinereții. Un puștan de vreo 12 ani, cu ochii bulbucați de mirare mă întreabă: Bine, bine….dar dacă tot fugi, nu te obosești? ”Mirat” de întrebare am izbucnit în râs și am realizat că băiatul nu a înțeles despre ce este vorba…Am vrut să îi explic atunci că versetul nu se referă la a alerga, ci la o altfel de fugă pe care o va înțelege când va crește mare. [Mai mult]

Anii trec. Trecem și noi. Vorba aceea…”ne ducem”.

Suntem la început de an și e la modă să  transmitem ”de bine” celor dragi. Așa…să ne meargă bine tot anul, și dacă se poate, și celălalt an să fie presărat cu tot ce e mai bun.

Anul care tocmai s-a încheiat a fost unul bun. Bun, nu pentru că eu am fost bun…nu! Bun, pentru că El a fost bun. Atunci când am fost jos, El S-a aplecat și a stat acolo jos cu mine. Poate sună ciudat, însă am simțit dragostea Lui nu doar în bucurie și suferință, ci am simțit dragostea Lui atunci când am fost dărâmat la pământ, în păcat. Ar fi trebuit să mă nimicească, însă El m-a învăluit cu dragostea Lui.

2011 a fost un an bun! A fost bun, pentru că… a îngropat împreună cu el toate visele și așteptările mele…a fost anul morții tuturor așteptărilor mele…și tot ce am mai dorit de la El, a fost un sfârșit de poveste potrivit, unul, în care să pot să fiu cu inima bună, să pot îmbrățișa cu zâmbetul pe chipul inimii mele… Dar dincolo de pierdea viselor, după tăcerea clipelor dureroase, este un timp și un spațiu pe care încă nu l-am cunoscut și care vibrează în mine, timpul răsplătirilor, acel timp care există deja în lumea spirituală și pe care duhul meu îl cheamă să vină în ființă…Și am înțeles că toate au un rost și că niciodată El nu lasă lucrurile neterminate. Ce e a început pentru mine, El va sfârși… Sunt deplin încredințat că ”mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui”-Ecles.7:8. [Mai mult]

În cartea “Cele 10 porunci”, Cristian Barbosu redă o întâmplare pe care a citit-o în cunoscutul ziar francez “Le Figaro” . Prin anii ’70, un soț și o soție, amândoi trecuți de floarea vârstei, au zburat din America spre Franța pentru a depune flori la mormântul fiului lor, căzut pe plajele Normandiei, pe 6 iunie 1944, cu ocazia Marii Invazii. Ajunși pe tărm, au văzut un câmp imens, cu o mulțime de cruci albe, rânduite perfect, la un unghi de 90 de grade, care umpleau întreaga suprafață a câmpului… cât vedeai cu ochii. Sprijinindu-se unul pe altul, cei doi bătrâni au luat la rând, șir după șir aceste cruci identice, căutând locul unde era înmormântat fiul lor. La un moment dat s-au oprit în dreptul unei cruci. Bătrânul a rămas în picioare, iar bătrâna a îngenunchiat și a început să plângă. În același timp, un reporter francez, care tocmai își pregătea material pentru un articol, s-a oprit lângă ei. Reporterul s-a uitat la ei și a înțeles durerea lor. Nu a stat pe gânduri, a început imediat să facă poze. Bătrânii nu l-au observat. Momentul crucial pentru reporter a fost atunci când această mamă , ridicându-se, și-a rotit privirea asupra câmpului imens de cruci albe, identice, iar apoi, uitându-se în ochii bătrânului i-a spus: “Știi, pentru lume el a fost doar un altul, dar pentru noi el a fost unicul…” [Mai mult]

Azi… adică ieri, s-au împlinit 22 de ani de la Revoluție. M-am uitat la știri și am văzut… circ. Au făcut ”revoluționarii” scandal, deoarece guvernul le-a tăiat indemnizația de ”revoluționari”. Dacă printr-o indemnizație se traduce reușita Revoluției, atunci, păcat de cei care au murit în 1989.

Îmi plac eroii. Când eram mic visam să devin unul…și încă visez. Cine știe, poate într-o zi…

Cred că a fi erou înseamnă să fii dispus să îți sacrifici viața pentru binele altuia. Înseamnă să ai curaj, să fii altruist, să ai inima și rațiunea transformată.

Eroii Revoluției nu sunt cei ce se declară, cei ce strigă-n gura mare. Adevărații eroi ai Revoluției sunt cei ce au murit împușcați pe treptele Catedralei din Timișoara în timp ce se rugau pentru țară. Sunt cei care s-au gândit la viitorul țării mai presus de însăși viața lor. Cred că îngenuncherea lor a făcut ca Dumnezeu să privească atunci înspre România și să rupă un blestem aflat de ani de zile peste poporul nostru, iar Cerul…, Cerul și-a luat eroii sus. Cred cu tărie că ei sunt eroii Revoluției, eroii ce nu au apucat să se bucure de libertate. [Mai mult]

Am ieșit să mă plimb. Am simțit nevoia…nu am mai făcut-o de mult.

Am fost doar eu cu gândurile mele…

Mă gândesc destul de des în ultima vreme la renunțare. La aceasta m-am gândit și în timp ce mă plimbam. De multe ori am avut impresia că totul e bine și frumos în viața mea. De fapt chiar era bine! Poate prea bine…

Am devenit obișnuit și prea atașat de lucrare, oameni  și locul unde trăiesc.

De ceva timp mă ”lovesc” de cuvântul ”renunțare”.

Și când spun renunțare, nu mă refer la faptul că trebuie să renunț la o haină din două, pentru a o da cuiva căruia nu are cu ce să se îmbrace, ci mă refer la a renunța la singura mea ”haină”, adică la tot ce am.

Am constatat că renunțarea e dureroasă, sfâșietoare și de nedorit pentru noi oamenii. O ocolim, pentru că atunci când renunțăm la pretențiile noastre, statutul nostru, locul și ceea ce ne ține legați de lumea aceasta, pierdem controlul asupra situației, iar asta ne face să ne îngrijorăm. [Mai mult]