Închinarea e fără valoare dacă în ascuns, în viaţa pe care o trăim cu noi înşine suntem lipsiţi de sinceritate.

‎Am descoperit că e uşor să defilăm, în timp ce în adânc, acolo unde se naşte închinarea e  putreziciune.  Cu aceleasi mâini pe care le ridicăm în închinare, cu aceleaşi mâini lovim obrazul aproapelui. Binecuvântăm pe Domnul cu gura noastra, dar tot cu ea blestemăm sau vorbim lucruri care dor, cuvinte care străpung inimi sau care acuză pline de mândrie.

Este uşor să-i iubim pe cei pe care îi vedem o dată pe săptămână, dar este cumplit de greu să iubim zi de zi pe cei cu care trăim. Ei sunt cei ”imposibili”, cei care nu se ridică la nivelul nostru şi cei care nu ne împlinesc aşteptările.

Nu mai avem sare, ne-am pierdut gustul, suntem goi. Şi nici măcar nu vedem. Am orbit la propriu. Nu vedem nevoie, durere, suferinţă, cum nu-L mai vedem nici pe Christos. Mergem ca un Titanic în variantă alb-negru.

Candelele nostre sunt goale. Dar defilăm, prea greu să ne smerim, prea greu să plecam capul, să  vedem goliciunea ce o ascundem. Avem justificare pentru orice nemernicie făptuită: ”răul este lipit de mine!”, lupta până la sange, însă, nu e pentru noi? Înfrânarea? Poate. Mă înfrânez destul de la… de la ce? [Mai mult]

“Dacă ai viziune, dar nu ai caracter, mai bine renunţă la viziune…dar niciodată la caracter!”

Un citat pe care putem să-l aplicăm  în toate domeniile, dar mai ales în Închinare. Închinarea nu este zona în care noi să ne manifestam abilităţile, este un stil de viaţă. Închinarea ne schimbă. Devenim din ce în ce mai mult mai asemănători cu Cel căruia ne închinăm, suntem mai mult părtaşi la caracterul lui Dumnezeu…aşa că, a avea caracter în Închinare este mai de preţ decât abilităţile noastre. Şi închinarea este, sau trebuie să devină un stil de viaţă pentru orice copil al Domnului care îşi cunoaşte cea mai înaltă chemare, aceea de a se închina Mântuitorului său.

De multe ori înţelegem care ne este identitatea în El, aceea de închinători, dar o luăm cu foarte multă uşurinţă. Ridicăm

mâinile pentru că aşa o fac toţi, cântăm în comun pentru că sună mai plin, ne aliniem cu ce se întâmplă în jurul nostru, chiar participăm activ la programe, dar suntem blocaţi pe programul”de suprafaţă”…totul e la exterior, nu şi în interior. Ne ducem fiecare la casele noastre satisfăcuţi că am avut un program de Laudă şi Închinare bun, liber şi plin de viaţă…Hmm, care viaţă? [Mai mult]

Fiecare individ în parte este născut, creat să se închine! Închinarea devine închinare reală,  în momentul în care Îl facem pe Dumnezeu Centrul Închinării noastre. Restul, faptul că ne place să cântăm, că avem înclinaţii artistice, în lipsa prezenţei lui Dumnezeu, este doar manifestarea abilităţilor noastre, nu este închinare! În ultimul timp, din cauza împrejurărilor, am experimentat mult închinarea individuală. Este bună! Ca şi rugăciunea în cămăruţă, închinarea individuală te zideşte personal, te ridică şi îţi asigură strictul necesar pentru o viaţă trăită în prezenţa lui Dumnezeu. Dar nu este deajuns! Lui Dumnezeu Îi plac închinătorii! Îi place închinarea ta personală şi este atras de ea..dar El Îşi manifestă Atributele în Închinarea comună.

Cortul lui David era plin de închinători, plin de sunetul laudei poporului. În mintea mea vizualizez imaginea unui singur închinător, care poartă o flacără vie a prezenţei lui Dumnezeu cu el. Şi apoi, o mulţime de inchinători, adunaţi în acelaşi loc, purtându-şi fiecare flacăra închinării…wow, ce rezultă? O Închinare Explozivă, un foc imens, în unitatea unei sume de închinători cu însumarea flăcărilor închinării lor. [Mai mult]

Inima mea stă mută în prezenţa Ta. În momentele astea nu mai e nimic de spus, nimic de adăugat, nimic care să distragă atenţia mea de la întâlnirea cu Tine.
‘Îmi ridic ochii spre munţi…De unde îmi va veni ajutorul?”-(Ps121:1)
Tot ce am nevoie, e să Te aud pe Tine.
“Iată, eu sunt prea mic; ce să-Ţi răspund? Îmi pun mâna la gură”-(Iov40:4)…Tac!

Din adâncul fiinţei mele se aude un sunet trist al disperării…strigătul mut al inimii mele. Asta e realitatea mea, Doamne… primeşte-mă aşa cum sunt! Nu vreau prin atitudinea mea egocentristă, să Te fac să pari mic..pentru că Tu, eşti un Mare Dumnezeu! “Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale.”
“Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?” – “Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep.” ––(Iov.42:2,3)

Dumnezeule, ţi-aduc durerea mea, pentru că numai Tu o poţi înţelege. Ţi-aduc lacrimile mele, pentru că numai Tu le poţi purta greutatea…Ţi-aduc cântecul meu trist, pentru că numai Tu poţi lega o inimă rănită. Ţi-aduc Închinarea mea din Valea Plângerii…
Muzica s-a stins, instrumentele au amuţit. Un singur sunet se mai aude şi se înalţă : un sunet de Laudă pentru Cel ce a creat muzica, cântecul mut al unei inimi predate şi zdrobite, sunetul din Valea Plângerii…
“Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta! Căci ei tot mai pot să Te laude. – (Oprire) Ferice de cei ce-şi pun tăria în Tine, în a căror inima locuieşte încrederea. [Mai mult]

Doamne,  aş vrea să mă consum în adorare, să fiu o mireasmă plăcută pentru nările Tale!  Mă ofer în Închinare! Ţi-aduc Parfumul Închinării inimii mele  şi  fumul arderii de tot de pe Altar, să-Ţi fie de un miros plăcut.

Mi-e dor de Domnul! Mi-e aşa de dor de prezenţa Lui încât, am vizualizat imaginea unei lumânări care arde şi se consumă… Mi-am dorit să mă consum asemenea acestei lumânări în prezenţa Lui, să eman un parfum de un miros plăcut care să ajungă la nările lui Dumnezeu şi să spună:”Oh, fiica mea, Luminiţa, s-a dăruit în Închinare pentru Mine! Simt în nările Mele parfumul Închinării inimii ei…”

Mi-am adus aminte de Vechiul Testament în care ritualul Jertfei era foarte bine stabilit şi de o foarte mare importanţă pentru Dumnezeu. Erau reguli clare cu privire la jertfe. Jertfirea unui animal, vărsarea  sângelui acestuia la Altar, reprezenta plata păcatului, ca vina să fie acoperită. Regulile erau foarte stricte tocmai pentru ca să arate seriozitatea păcatului. [Mai mult]