Dumnezeu are o opinie.

Ai văzut-o? În esență ceea ce avem aici sunt doi oameni care vor să-i ofere ceva valoros lui Dumnezeu (închinare).Amândoi au adus o jertfă, dar doar una a fost acceptată. Acest lucru ne sugerează faptul că Dumnezeu este preocupat de forma şi calitatea închinării noastre. Noi nu putem doar să venim duminica şi să cântăm cântece fără o evaluare sinceră înaintea lui Dumnezeu a vieţii noastre. El nu doreşte ca noi să-I dăruim doar ceea ce este mai uşor. El nu este interesat de o închinare convenabilă. George McDonald, mentorul lui C.S. Lewis a zis : „Dumnezeu este uşor de mulţumit, dar greu de satisfăcut.” Dumnezeu nu este un supraveghetor rău, dar El continuu ne cere totul, inclusiv şi în mod special ceea ce ne este greu să-I dăruim.

Noi ne aflăm în mijlocul unei contextualizări măreţe de închinare a acestei generaţii. Experimentând forme noi şi vechi are un efect pozitiv asupra psihicului închinării noastre. Acest lucru dărâmă unele din vechile noastre paradigme şi tradiţii fără scop. Cu toate acestea când venim la Dumnezeu cu modul nostru nou de închinare, haideţi să nu uităm un simplu lucru: Dumnezeu are o opinie! În Biblie avem unele directive despre închinare şi ce forme ar trebui să aibă. Trebuie să ne amintim că Biblia este harta noastră pentru închinare. Măsurăm cu Biblia fiecare decizie a unui mod de a trăi şi fiecare idee creativă asupra închinării. Nu putem să oferim doar ceea ce ne place sau ceea ce ni se pare a fi valoros. Trebuie să-i oferim lui Dumnezeu ce cere şi merită. Aceasta este esenţa a unei închinări reale -predarea vieţilor noastre şi oferindu-ne pe noi înşine ca nişte jertfe vii (Romani 12:1). [Mai mult]

Cain și Abel

Una dintre cele mai importante întrebări cu care se confruntă bisericile noastre de astăzi este una care nu ne-am aștepta. Întrebarea este simplă dar pentru unii răspunsul este ireal. Mulți păstori explică răspunsul din punct de vedere teologic, dar nu îl pot aplica. Mulți lideri de închinare se prefac că îl înțeleg, dar nu pot să-l explice. Renașterea închinării în America este de aproximativ 20 de ani și pe cum se maturizează, creștem și noi în înțelegerea închinării. Dar o întrebare totuși rămâne greu de răspuns. Noi toți ar trebui să știm răspunsul, dar nu-l știm. Noi ar trebui să știm răspunsul deoarece are implicații importante atât în viața noastră cât și în bisericile noastre. Întrebarea este, „ Ce este închinarea?”

Am auzit spunându-se că „ închinarea nu se poate defini, ci doar experimenta.” În timp ce aceasta este adevărat, nu ne putem eschiva de responsabilitatea noastră de a înțelege și a articula ceea ce am experimentat deja. Dumnezeu a venit la noi. El este cu mult peste noi și noi ca și oameni suntem copleșiți de aceasta. Noi nu avem parte doar de experiențe fără cunoștințe, și nu avem parte de experiențe doar ca un rezultat a ceea ce am studiat. Noi avem nevoie de amândouă. Noi suntem credincioși care L-am experimentat pe Dumnezeu într-un mod tangibil și pentru că noi credem că Biblia este cartea noastră de închinare, noi trebuie să dorim atât o doctrină corectă cât și misterul de a-L întâlni pe Dumnezeu. [Mai mult]

Am ales ca în această săptămână să traduc un devoţional mai degrabă decât un articol, deoarece este un an nou, şi parcă fiecare început de an ne vorbeşte de un nou sezon. La fiecare început de an avem şansa să întoarcem o pagină nouă în viaţă şi să o umplem cu ceva mai bun. Dorinţa şi rezoluţia fiecărui an nou ar trebui să fie ca noi să devenim tot mai mult ca şi ISUS.  Nu este o ţintă mai înaltă ca aceea de a trăi cu El, în El şi ca El.-Alexandra Wilson.

„Este ceva magic să priveşti cum fiica ta intră într-un nou stagiu din viaţa ei. Fiica mea împreuna cu mine am mers la un salon de manichiură deoarece eu aveam nevoie de o pedichiură şi o manichiură. Urma să cânt la o nuntă şi am vrut să arat cât mai bine. De obicei cînd mergem la salon, ea se joacă pe jocul ei „game boy” şi este mulţumită cu asta. Însă de această dată a întrebat dacă poate să aibă şi ea o manichiură ca şi a mea. Primul meu răspuns a fost „nu”, şi sincer asta pentru că nu gândeam. Răspunsul „nu”, a venit mult prea repede. Când am văzut dezamăgirea de pe faţa ei, imediat i-am spus să meargă şi să aleagă o nuanţă de roz pal, pentru ca manichiurista să-i poată face şi ei unghiile. Parcă strălucea în timp ce am mers să-şi aleagă culoarea şi se uita la mine şi zâmbea în timp ce manichiurista îi făcea unghiile. Stăteam acolo în uimire. Era cel mai extraordinar sentiment din lume. Fiica mea de 9 ani creşte, se maturizează!  Nu mă înţelegeţi greşit, ştiu câţi ani are, şi stiu că va veni ziua când ea va dori să mă imite, dar asta a fost ziua în care parcă soarele strălucea cel mai tare. Ne îmbarcăm pe un drum nou. Încep să-mi cunosc fiica într-un mod diferit. Bineînţeles că încă se mai comportă ca un copil, se ceartă cu fratele ei, dar oarecum devine un pic mai moale. Este mult mai sensibilă în legătură cu sentimentele ei; aproape că le poartă sub mânecă. Stările ei emoţionale sunt peste tot şi uneori chiar nu ştiu dacă ar trebui să o pedepsesc sau să o mângâi atunci când spune lucruri care nu îşi au locul. [Mai mult]

În Vechiul Testament, păcatul putea fi curăţat (îndepărtat) doar prin sacrificiu, prin sânge. Când Isus Cristos a venit şi a murit pentru păcatele noastre, sângele Lui a devenit sacrificiul final pentru totdeauna. Nevoia de sacrificiu pentru a ne curăţa de păcat a fost îndepărtată pentru totdeauna.  Sacrificiul făcea parte din închinare.

Romani 12:1  “Prin urmare, vă îndemn fraţilor, prin îndurarea lui Dumnezeu, să vă aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi o închinare spirituală din partea voastră!”

Vorbind despre închinare mă gândesc la două părţi – partea spirituală şi partea fizică. Când ne adunăm duminica ca şi o congregaţie, vedem o adunare de oameni care-I oferă lui Dumnezeu închinarea lor într-un mod fizic. Ei cântă, îşi ridică mâinile, se roagă, chiuiesc, dansează. Asta este o privelişte extraordinară care merită văzută….sute de credincioşi care se închină.

Partea sau expresia fizică a închinării noastre este o parte importantă în închinarea noastră. Făcând asta, noi de fapt murim faţă de noi înşine, şi-I oferim Domnului ceea ce este a Lui. Când ne ridicăm mâinile noastre sau cântăm, consumăm energie, implică oarecum un effort depus din partea noastră. De aceea oarecum se poate vedea ca şi un sacrificiu. Când mi-am ridicat prima dată mâinile a fost o experienţă inconfortabilă. A trebuit să-mi sacrific sentimentele mele, inhibiţiile mele ca să pot să fac ceea ce era corect în închinarea mea personală. [Mai mult]

În urmă cu ceva ani, eu împreună cu familia mea am decorat bradul de Crăciun ca să reflecte o mărturie pentru Cristos. Ne-am gândit că un pom „creștin” de Crăciun ne-ar putea da posibilitatea de a mărturisi despre Cristos prietenilor și vecinilor noștri necreștini. Nu ne-am așteptat ca bradul să ne vorbească nouă.

Am ales Apocalipsa 4 și 5 pentru că este o descriere a închinării eterne în cer. Am pus o figurină de copil mic (din scena nașterii) pentru a-L reprezenta pe Cristos (Apocalipsa 4:2 – Cel ce șade pe tron). Puțin mai jos am pus patru figurine de pluș care reprezentând cele patru făpturi vii care erau în jurul tronului ( Apocalipsa 4:6-8). Cu un nivel mai jos erau 24 de globuri aurii reprezentând cei 24 de bătrâni ( Apocalipsa 4:4). Făcând încă un pas – cu vreo 45 de cm mai jos, erau o mulțime de globuri transparente reprezentând marea de cristal ( Apocalipsa 4:6). Am făcut o grămadă de îngeri și i-am pus peste tot (Apoc. 5:2).

Am început dimineața devreme. După câteva călătorii la magazinul de craft, pentru materialele de care aveam nevoie pentru planul nostru de decorare, am ajuns în punctul în care trebuia să populăm cerul cu cei mântuiți. Era ora 20:00 și asta însemna încă un drum până la magazin. [Mai mult]

Deci ce are toate acestea de a face cu Crăciunul și închinarea?

În primul rând, eu cred că închinarea Creștinilor ar trebui să se înflăcăreze în timpul Crăciunului. Ca acest lucru să se întâmple, trebuie să facem lucruri care să mărească focul închinării…să întărim genunchii slăbiți și să facem ca închinarea noastră să conducă direct la Dumnezeu. Ar trebui să ne întrebăm niște întrebări mai dificile: Oare permit eu, ca și Iona, ca ritualul și religia să mă „protejeze” de ajutorul sacrificial (Romani 12:1-2)? Sunt colindele ce le auzim o închinare mai multă decât ceea ce spunem familiei, prietenilor și colegilor de muncă și colegilor de cumpărături    (2 Corinteni 2:3)? Lumea proclamă  bucuria lui Moș Crăciun mai mult decât proclamăm noi bucuria  nașterii lui Cristos (Luca 19:40)? Am cheltuit mai mult pe cadouri de Crăciun decât am dat cu bucurie bisericii noastre într-un an (Matei 6:21)? Oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, fac lucruri care să pună sub rușine credința noastră (Matei 5:20)? Dacă este așa, atunci conștiința noastră, ca și a lui Iona, a fost arsă de neînțelegerea harului lui Dumnezeu, [Mai mult]

Cartea lui Iona nu este despre un profet care fuge de Dumnezeu, un oraș de 120,000 de oameni sau un pește mare cu sindrom de reflux acid. Această carte este o juxtapunere a comportamentelor cu  o întorsătură ironică a oamenilor lui Dumnezeu în comparație cu oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Iona este o condamnare a nelegiuirii oamenilor lui Dumnezeu.

Ştim cu toţii povestea suficient de bine, dar haideți să întrebăm „De ce?” De exemplu:

· De ce fuge Iona de Ninive? Pentru că inima lui era întărită și coruptă de o neînțelegere a ceea ce însemna să fii „poporul lui Dumnezeu”. În timp ce Dumnezeu iubea lumea, Iona nu o iubea: era împietrit atât față de oamenii pierduți cât și de Suveranitatea lui Dumnezeu.
· De ce marinarii fac tot ce pot să salveze viața? Pentru că spre deosebire de Iona, care era mai mult decât dispus să lase oamenii din Ninive să piară în ignoranța lor, pentru marinari, viața și oamenii aveau valoare. Ei erau disperați când au realizat că trebuia să-l arunce pe Iona în mare împlinind judecata lui Dumnezeu pentru Iona.
· De ce a fost Iona reticent ? Iona nu i-a considerat demni de timpul lui, chiar dacă Dumnezeu îi considera. Marinarii pe de altă parte, respectă întreaga umanitate. Mândria religioasă a lui Iona l-a orbit față de umanitate.
· De ce s-a mâniat Iona că Ninive s-a pocăit și a fost salvată de la judecată? În acea zi cerul probabil că avea o petrecere imensă! Nu s-a întâmplat asta și cu Iona, el era ”mânios de moarte”, pentru că a crezut că  trebuie să împărtășească binecuvântarea veșnică a lui Dumnezeu cu alte persoane, diluând binecuvântarea pentru el și poporul lui. Iona nu avea nici un concept despre abundența cerului nici despre dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. [Mai mult]

Ca și copii ai lui Dumnezeu și cetățeni ai cerului (Filipeni 3:20), obiectivul nostru principal în viață este să fie orientat pe ACELA care ne-a creat și ne-a salvat și care s-a angajat să ne transforme în imaginea Sa. Dumnezeu are un drept unic asupra atenției și supunerii noastre; Domnia Sa este pentru a pătrunde, mai mult și mai mult în fiecare colț al vieții noastre. El este centrul existenței noastre, scopul existenței noastre și ținta existenței noastre. El este atât subiectul cât și obiectul închinării noastre.

Când vorbim de „gloria Lui”, ne gândim la suma totală a perfecțiunilor Sale, unicitatea ființei Sale, totalitatea a ceea ce Îl distinge pe El ca și creator de creația Sa. ( Astfel acest concept este foarte aproape de sfințenia Sa). Gloria Lui într-un al sens este ceea ce El „ nu o va da altuia” ( Isaia 42:8, 48:11), chiar dacă El arată licăriri ale slavei reflectate în creația Lui, și în mod special în omenire, care poartă chipul Său (Genesa 1:26, 1 Corinteni 11:7). Gloria lui Dumnezeu este de asemenea descrisă în Biblie în termeni de lumină (Isaia 60:1, 19; 2 Corinteni 4:4,6; 1Timotei 6:16; Apocalipsa 21:23). [Mai mult]

De ce îți este frică? Dacă suntem sinceri cu noi înșine, există ceva sau cineva care declanșează un anumit nivel de frică în noi. S-ar putea să nu fie o frică paralizantă, sau ceva care să ne imobilizeze complet. În primul rând haideți să considerăm două feluri de frici: frică omenească și frică din “reverență”. La partea omenească ne referim la lucruri care produc anxietate în noi, frica de apă, frica de înălțimi, unora le este frică de șerpi sau anumite animale, sau chiar și frica de a zbura. Trăim într-o lume în care economia o ia razna; unora dintre noi le-ar putea fi frică să nu își piardă slujba, sau banii de pensie, sau pierderea căminului, etc. Toate aceste lucruri ne aduc o stare de inconfortabilitate. Dar ce este cu frica asta din reverență? Cum se face că aceste două cuvinte “frică” și “reverență” se află în aceași propoziție?

Frica “reverențială” ne îndreaptă înspre frica de Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar în faptul că El este un Dumnezeu de care trebuie să ne fie frică (Psalm 96:4). Acest fel de frică ne conduce spre închinare. Cuvântul Lui ne spune de asemenea că El este bun și plin de milă (Psalm 86:15). Când avem reverență față de Dumnezeu, noi respectăm măreția Lui, Sfințenia Sa și maiestatea Sa. Când am acceptat o frică în reverență de Dumnezeu, noi de fapt ne-am îndreptat pașii în direcția Lui, ne-am ghidat viețile după standardele Sale și ne bazăm deciziile pe ceea ce știm noi că este El. Dacă noi avem frică de Dumnezeu și dacă Duhul Sfânt locuiește în noi, sunt anumite lucruri care pur și simplu nu le vom face. [Mai mult]

Odată, o prietenă m-a întrebat, „ Dacă simt să mă întind jos înainte lui Dumnezeu, pot să fac asta?” Răspunsul meu a fost „Dacă aşa simţi şi este ceea ce Dumnezeu îţi spune să faci, ai face bine să te supui!” „Dar ceilalţi din biserică ce vor crede?” m-a întrebat ea. Iar eu i-am răspuns, „Dar Dumnezeu? El îţi spune să faci asta? Cine este mai important?”

Şi asta mă aduce la următoarea problemă. Biblia ne spune că dacă noi ne ruşinăm de El, şi El se va ruşina de noi în ziua judecăţii. Mie îmi este îndeajuns! Dacă suntem sinceri cu noi înşine, unora dintre noi ne este ruşine să facem ceea ce vrem(simţim) în închinare. Nu avem nici o problemă să strigăm, să chiuim pentru echipa de fotbal al baiatului nostru. Ne facem de ruşine la evenimentele sportive, şi totuşi când vine vorba de Dumnezeu, nu vrem ca oamenii să ştie de fapt cât de mult Îl iubim. Întrebarea mea este „ Cât de mult Îl iubim?”

Ce-ar trebui să facem? Tot ceea ce ştiu este că atunci când Dumnezeu vorbeşte am face bine să fim ascultători. El vrea ca să fim nebuni pentru El. Cu toţii cunoaştem povestea când David dansa înaintea Chivotului. Soţia lui i-a spus că este un nebun, dar Dumnezeu l-a numit om după inima Lui. Când ne închinăm, cine este audienţa noastră? Pe cine încercăm să impresionăm? De ce ne închinăm? El este vrednic de închinarea noastră, El o cere de la copiii Lui, noi am fost creaţi să ne închinăm, este oportunitatea noastră de a ne supune şi cu siguranţă El Îşi va găsi plăcerea în noi. [Mai mult]