Odată, o prietenă m-a întrebat, „ Dacă simt să mă întind jos înainte lui Dumnezeu, pot să fac asta?” Răspunsul meu a fost „Dacă aşa simţi şi este ceea ce Dumnezeu îţi spune să faci, ai face bine să te supui!” „Dar ceilalţi din biserică ce vor crede?” m-a întrebat ea. Iar eu i-am răspuns, „Dar Dumnezeu? El îţi spune să faci asta? Cine este mai important?”

Şi asta mă aduce la următoarea problemă. Biblia ne spune că dacă noi ne ruşinăm de El, şi El se va ruşina de noi în ziua judecăţii. Mie îmi este îndeajuns! Dacă suntem sinceri cu noi înşine, unora dintre noi ne este ruşine să facem ceea ce vrem(simţim) în închinare. Nu avem nici o problemă să strigăm, să chiuim pentru echipa de fotbal al baiatului nostru. Ne facem de ruşine la evenimentele sportive, şi totuşi când vine vorba de Dumnezeu, nu vrem ca oamenii să ştie de fapt cât de mult Îl iubim. Întrebarea mea este „ Cât de mult Îl iubim?”

Ce-ar trebui să facem? Tot ceea ce ştiu este că atunci când Dumnezeu vorbeşte am face bine să fim ascultători. El vrea ca să fim nebuni pentru El. Cu toţii cunoaştem povestea când David dansa înaintea Chivotului. Soţia lui i-a spus că este un nebun, dar Dumnezeu l-a numit om după inima Lui. Când ne închinăm, cine este audienţa noastră? Pe cine încercăm să impresionăm? De ce ne închinăm? El este vrednic de închinarea noastră, El o cere de la copiii Lui, noi am fost creaţi să ne închinăm, este oportunitatea noastră de a ne supune şi cu siguranţă El Îşi va găsi plăcerea în noi. [Mai mult]

Când vorbesc cu oamenii pe subiectul închinării, primesc tot felul de răspunsuri. Închinarea este atât de simplă şi totuşi poate fi atât de complexă. Mai mult ca sigur atunci când oamenii sunt implicaţi, conflicte şi diferenţe de opini vor apărea. Toţi au o definiţie şi o opinie diferită cu referire la închinare. Când discut cu unii şi îi întreb de ce refuză să fie ascultători în închinare, răspunsurile sunt cam aceleaşi. Cum adică neascultători? Atunci eu continui prin a exemplifica diferitele moduri de manifestare a închinării şi subliniez ceea ce Biblia ne spune că ar trebui să facem. Răspunsurile lor sunt, de obicei, rezulatul unei învăţături slabe acumulate cu ani în urmă, de la cineva care nu avea nici o idee despre ce este închinarea.

S-ar putea să te întrebi, „Despre ce vorbeşti?” În timpul unui seminar de-al nostru „Experimentând Închinarea” (Experiencing Worship Study), am început să vorbim despre motivele pentru care oamenii nu bat din palme, sau nu-şi ridică mâinile în biserică. Cele mai comune răspunsuri sunt, „ Nu vreau să-l supăr pe cel ce stă lângă mine” sau „ Mie frică de ceea ce vor crede ceilalţi despre mine”. Noi credem că dacă ne bucurăm de Dumnezeu, sau alegem să-i arătăm dragostea noastră prin moduri Biblice de exprimare a închinării, atunci oamenii s-ar putea să fie distraşi sau împiedicaţi în închinarea lor. [Mai mult]

Psalmul 63:1(NIV): „ O Doamne, tu eşti Dumnezeul meu, te caut cu sinceritate; sufletul meu însetează după tine, trupul meu tânjeşte după tine, într-un pământ sec şi uscat, fără apă!”

De ce ar trebui să-l căutăm pe Dumnezeu? Avem vreo promisiune sau asigurare ca să ne determine să căutam faţa Lui? Haideţi să ne uităm la Evrei 11:6

„…oricine vine la Dumnezeu trebuie să creadă că El există şi că El îi răsplăteşte pe cei ce-L caută cu sinceritate.”

Înțelegi asta? Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei ce-l caută cu sinceritate. Cuvântul folosit pentru „răsplăteşte” înseamnă a remunera, sau a recompensa în mod egal. Cu alte cuvinte, dacă facem un efort să căutăm sincer (cu sârguinţă, seriozitate) faţa lui Dumnezeu, atunci vom fi recompensaţi cu prezenţa lui Dumnezeu.

Acum haideţi să ne uităm în Matei 6:33

„Căutaţi dar întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da de asemenea.” [Mai mult]

Închinarea e fără valoare dacă în ascuns, în viaţa pe care o trăim cu noi înşine suntem lipsiţi de sinceritate.

‎Am descoperit că e uşor să defilăm, în timp ce în adânc, acolo unde se naşte închinarea e  putreziciune.  Cu aceleasi mâini pe care le ridicăm în închinare, cu aceleaşi mâini lovim obrazul aproapelui. Binecuvântăm pe Domnul cu gura noastra, dar tot cu ea blestemăm sau vorbim lucruri care dor, cuvinte care străpung inimi sau care acuză pline de mândrie.

Este uşor să-i iubim pe cei pe care îi vedem o dată pe săptămână, dar este cumplit de greu să iubim zi de zi pe cei cu care trăim. Ei sunt cei ”imposibili”, cei care nu se ridică la nivelul nostru şi cei care nu ne împlinesc aşteptările.

Nu mai avem sare, ne-am pierdut gustul, suntem goi. Şi nici măcar nu vedem. Am orbit la propriu. Nu vedem nevoie, durere, suferinţă, cum nu-L mai vedem nici pe Christos. Mergem ca un Titanic în variantă alb-negru.

Candelele nostre sunt goale. Dar defilăm, prea greu să ne smerim, prea greu să plecam capul, să  vedem goliciunea ce o ascundem. Avem justificare pentru orice nemernicie făptuită: ”răul este lipit de mine!”, lupta până la sange, însă, nu e pentru noi? Înfrânarea? Poate. Mă înfrânez destul de la… de la ce? [Mai mult]

“Dacă ai viziune, dar nu ai caracter, mai bine renunţă la viziune…dar niciodată la caracter!”

Un citat pe care putem să-l aplicăm  în toate domeniile, dar mai ales în Închinare. Închinarea nu este zona în care noi să ne manifestam abilităţile, este un stil de viaţă. Închinarea ne schimbă. Devenim din ce în ce mai mult mai asemănători cu Cel căruia ne închinăm, suntem mai mult părtaşi la caracterul lui Dumnezeu…aşa că, a avea caracter în Închinare este mai de preţ decât abilităţile noastre. Şi închinarea este, sau trebuie să devină un stil de viaţă pentru orice copil al Domnului care îşi cunoaşte cea mai înaltă chemare, aceea de a se închina Mântuitorului său.

De multe ori înţelegem care ne este identitatea în El, aceea de închinători, dar o luăm cu foarte multă uşurinţă. Ridicăm

mâinile pentru că aşa o fac toţi, cântăm în comun pentru că sună mai plin, ne aliniem cu ce se întâmplă în jurul nostru, chiar participăm activ la programe, dar suntem blocaţi pe programul”de suprafaţă”…totul e la exterior, nu şi în interior. Ne ducem fiecare la casele noastre satisfăcuţi că am avut un program de Laudă şi Închinare bun, liber şi plin de viaţă…Hmm, care viaţă? [Mai mult]

Fiecare individ în parte este născut, creat să se închine! Închinarea devine închinare reală,  în momentul în care Îl facem pe Dumnezeu Centrul Închinării noastre. Restul, faptul că ne place să cântăm, că avem înclinaţii artistice, în lipsa prezenţei lui Dumnezeu, este doar manifestarea abilităţilor noastre, nu este închinare! În ultimul timp, din cauza împrejurărilor, am experimentat mult închinarea individuală. Este bună! Ca şi rugăciunea în cămăruţă, închinarea individuală te zideşte personal, te ridică şi îţi asigură strictul necesar pentru o viaţă trăită în prezenţa lui Dumnezeu. Dar nu este deajuns! Lui Dumnezeu Îi plac închinătorii! Îi place închinarea ta personală şi este atras de ea..dar El Îşi manifestă Atributele în Închinarea comună.

Cortul lui David era plin de închinători, plin de sunetul laudei poporului. În mintea mea vizualizez imaginea unui singur închinător, care poartă o flacără vie a prezenţei lui Dumnezeu cu el. Şi apoi, o mulţime de inchinători, adunaţi în acelaşi loc, purtându-şi fiecare flacăra închinării…wow, ce rezultă? O Închinare Explozivă, un foc imens, în unitatea unei sume de închinători cu însumarea flăcărilor închinării lor. [Mai mult]

Un bun prieten mi-a povestit recent despre un om care l-a mustrat pentru că a descris sentimentul de bucurie care vine din cunoaşterea Lui Dumnezeu. “Se rezumă creştinismul doar la o religie care te face să te simţi bine?” l-a mustrat el. În timp ce ascultam, am început să reflectez la această afirmaţie. Ne închinăm noi Lui Dumnezeu doar pentru că aceasta ne aduce bucurie? Ar trebui să facem aceasta? Inconştient, putem de multe ori să ne gândim că este mai spiritual să Îl slujim pe Dumnezeu din datorie decât din plăcere; că Dumnezeu vrea să ne conformăm, să capitulăm şi să Îl slujim pentru că aşa se cuvine.

Fiind un lider de închinare, recunosc că unul dintre motivele pentru care Îl lăudăm pe Dumnezeu este pentru că aşa se cuvine. El cere lauda noastră pur şi simplu pentru că El este Obiectul cel mai frumos şi atotsatisfăcător. Mai mult decât atât, El doreşte lauda noastră pentru că El este Dumnezeu, Creatorul legilor. Sunt mulţumit de această conştientizare.Dar   mă întreb dacă nu ne  înşelăm singuri oprindu-ne aici. [Mai mult]

Părerea mea despre Închinare vine din încredinţarea că ea este o relaţie între noi şi Dumnezeu, o relaţie strânsă, adâncă, intimă. Îmi place să mă închin cu muzica mea(a cânta cu vocea şi cu instrumentele), gesturile mele(ridicarea mâinilor, aplecare, îngenunchiere, proşternere, bătai din palme, sărituri…), cu raţiunea mea(gândurile) dar şi cu sentimentele mele( lacrimi, bucurie, exuberanţă, strigăte). Închinarea este o atitudine, un stil de viaţă. Intimitatea în Închinare este cu atât mai mare cu cât înaintăm în relaţia noastră cu Domnul. Nu poţi să te închini cuiva pe care nu îl cunoşti, Închinarea se raportează la gradul de cunoaştere a lui Dumnezeu . De fapt nici în viaţa noastră cotidiană, nu poţi spune că ai o relaţie cu cineva pe care nu-l cunoşti.

DEX: ” relaţie – RELÁŢIE, relaţii,  Legătură, conexiune, raport între lucruri, fapte, idei, procese sau între însuşirile acestora.” [Mai mult]

Mi-e inima de gheaţă şi lacrimile sunt ţurţuri pe casă…
Azi, meteorologii,
Anunţă furtună pe marea Sufletului meu.
Vântul,
creşte în intensitate şi ploile…
Ploile mă pustiesc pe dinăuntru.
…Te laud.
Gândurile mă bat, cuvintele mă pălmuiesc.
Intenţiile mă-njunghie în coastă.
Mă scuipă ura…
Dispreţul mă batjocoreşte.
În jurul meu e vacarm.
Invidia mă târăşte necruţătoare şi bârfa îmi biciuie spinarea…
eu…
Te laud!
Surprinzător,
Prietenii m-au părăsit.
Şi-au pus mâna la gură, uimiţi,
Şi au fugit.
Şi-au închis casele, şi-au tras obloanele
…sunt îngroziţi, nu pot să înţeleagă Durerea…
Şi eu gândeam în sinea mea…
“Prietenul adevărat iubeşte oricând şi în nenorocire ajunge ca un frate”…dar eu,
Te laud!
Târziu, Te-am auzit…
“S-a isprăvit!”
Neputincios, cu suflet gol, pierdut, batjocorit, zdrobit…eu mă ridic
Cu voce tare strig:
Te laud!!!!!!
Căci Tu vei termina  ce pentru mine-ai început! Te laud!
Oricât ar fi de grea furtuna mea,
Eu strig din ea
Te laud, Doamne!
Te laud! [Mai mult]

SURPRIZA  (Apoc 22:1-5)

Primavara mi-a batut la fereastra. Cu degete subtiri, de roua, a ciocanit usor in pervaz, si a suflat peste mine aroma de pamant reavan si flori de camp. Intr-un vartej de culori si miresme, s-a apropiat de patul meu si mi-a soptit, cu glas de vant domol, ca un susur venit dintr-o alta lume, ca intr-o zi, vom merge impreuna pe un nou taram, unde soarele nu apune niciodata, unde florile nu se ofilesc, unde nu va mai fi tristete nici condamnare. Cu un gest delicat a imprastiat apoi in jur petale de toporasi si violete, si s-a indepartat, cu pasi gratiosi, lasand urme fine pe covorul de iarba proaspata. Cu ochii impaienjeniti de somn,trezit din visare, cobor din pat sa deschid fereastra. Oh, nu era Primavara! Esti chiar Tu, Isus! Bine ai venit!

NU  (Ps 139:1-5)

Exista vreun pas pe care l-am facut, fara ca Tu sa nu-mi fi cunoscut dinainte cararile? Exista vreun cantec pe care Ti l-am scris fara sa fi rasunat in auzul Tau inainte de vesnicie? Exista vreo decizie pe care am luat-o fara ca Tu sa fi stiut, din timp, toate framantarile si nehotararea mea? Au fost, oare,  pe buzele mele sau in inima cuvinte, rostite sau nu, pe care Tu sa nu le fi ascultat cu veacuri in urma? Sunt oare zboruri, caderi sau rascruci, nelinisti si infrangeri in viata mea, fara ca Tu, deasupra cupolei timpului, sa le fi cantarit si aruncat in uitare? [Mai mult]