Împăcată… Gândindu-mă la sensul acestui cuvânt, un zâmbet îmi colorează chipul. M-am împăcat cu mine însămi. Nu mă mai condamn pentru eșecurile mele, nu mă mai terorizez gândindu-mă cum ar fi fost dacă aș fi procedat altfel, nu îmi mai turmentez inima reproșându-i cât a iubit ea și nu a primit mai nimic înapoi… Toate au avut un sens, și dacă nu-l înțeleg încă, la timpul potrivit voi pricepe.

Noțiunea de împăcare reflectă mult acceptarea. Răstignirea propriei voințe, acceptând situația în care ești, fără să te mai zbați, știind că problema te depășește intrând întro altă dimensiune…. Ne place să deținem controlul și e corect dintr-un anumit aspect: Domnul ne-a dat porunca să stăpânim pamântul cu tot ce este pe el. Dar, sunt împrejurări în care autoritatea noastră trebuie să se supună autorității lui Isus, când autoritatea ta devine fără putere, pentru că numai Domnul mai poate interveni.

Să accepți o boală terminală, să accepți moartea unei ființe dragi, să accepți că relația ta s-a terminat, că lucrarea în care te-ai investit, s-a destrămat…să accepți… [Mai mult]

…vorbim de prieteni, în maniera așteptărilor noastre, ce dorim să ne ofere prietenii noștri….

Dar e important să fim NOI, prietenii pe care așteptăm să îi avem… pentru că DRAGOSTEA SE ÎMPARTE!…nedăruită, moare.

Rămâi un prieten care doar primește, sau dăruiești și tu la fel?….

… din experiență spun, că de la o vorbă până la fapte, e un drum destul de lung și că prietenii nu se nasc, se fac!

O prietenie adevărată este rodul unui” preț” plătit și o investiție în construirea unei relații.

Trăim într-o lume condiționată de așteptări si reacții. Și prietenii adevărați, cei care zâmbesc chiar dacă inima le e pârjolită, au așteptări și reacționează, ca doar prietenii prietenilor, înainte de toate, sunt oameni!

Prietenii au și ei limite, nu sunt indestructibili, de neatins…au suflet, minte și o inimă…prietenii au nevoie de prieteni!

Prietenii sunt acei oameni care știu să uite de ei înșiși pentru cei din jur, să-și ascundă lacrima când tu suferi și să-ți arate doar acel zâmbet care te face să simți că nu ești singur… [Mai mult]

Esenţa iubirii este măsura desprinderii. Să iubeşti cu palmele deschise, îmbrăţişând Crucea cu mâini prinse în Piroane, fără posibilitate de a apuca…O iubire care nu robeşte, ci eliberează. O iubire care nu constrânge, ci înalţă…

Crucea e Iubirea absolută! Imaginea zborului, momentul desprinderii de uman, pentru a cuprinde Infinitul. Pentru prima oară, Cerul a cunoscut tăcerea; Ziua, şi-a pierdut lumina şi vuietul şi-a ieşit din hotar…

…şi Tatăl Iubirii a plâns…o lacrimă curată a despărţirii, ca o aruncare în definitiv. Şi Clipa a ţinut o Eternitate. Un Semn pentru cei ce nu recunosc lucrarea venirii la Viaţă.

Esenţa Iubirii, este ceea ce vezi:

un Om pe o Cruce,

Mormântul,

sau un Fiu Înviat!

Luminita Ciuciumis

® Flacara Inchinarii Media

Încet îmi desprind privirea…imaginea ta devine confunză în ceața părerii de rău din adâncul inimii mele, conjugând verbele la timpul trecut. Te pierd încet în pâlcurile îndoielilor de ”a fi” sau ”a nu fi”. Mi-ar place să te mai țin înaintea ochilor, dar nu suport obscuritatea. Îmi sună a necopt. O imaturitate târzie, nenatural de anormală pentru statura omului superior. Încet îmi desprind privirea…În locul tău, văd doar fuga celui ce nu-și asumă privitul drept în ochi. Ironia întoarcerii la inițial, acel punct așa zis de plecare…dar niciodată, al revenirii.

Am pierdut un start, chiar daca eram aproape de împlinirea unor promisiuni. Și rămânem cu amintirea ”happy end”-ului, acel sfârșit de poveste dorit de oricine. Căci mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui. Noi am rămas în același loc, dar la începuturi diferite. Ne despart punctele de suspensie…Întrebările nu au voie să fie puse.

Încet, te pierd în trecut…Vederea mea nu te mai încape; lumina te înlocuiește. Și chiar dacă locul ți-e gol, e plin de strălucirea care în contact cu lacrimile mele, răspândește culori în curcubee, o punte spre țara acelor vise care se împlinesc cu adevărat! [Mai mult]

” De aceea iată, o voi ademeni și o voi duce în pustiu, și-i voi vorbi pe placul inimii ei.”-Osea 2:14

Uneori mi-e greu să revin…Știu că m-ai așteptat cu răbdare în locul întâlnirii. Mă așteptai statornic în privire și eu rătăceam frumos spre departe…Dar m-ai iubit chiar dacă Ți-am frânt inima. Lacrimile Tale de dor mă strigau…Pe când eram încă în pustie, în lumea mea de nisip, acolo unde vânturile deșertului umpleau fiecare colț de inimă, m-ai atras la Tine cu funii de dragoste, mi-ai fredonat cântecul scris pe inima mea, m-ai acoperit cu un vers de speranță, să nu-mi fie rece noaptea…

“Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate și îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioșie și vei cunoaște pe Domnul!”-Osea 2:19, 20.

Am închis ochii plângând iubirea ce mă făcea să mă simt întreagă…și mi s-a făcut un dor nebun de Acasă!

Luminita Ciuciumis  [Mai mult]

Cuvintele mi-s goale în nesperata dorință de a le umple cu prezența Ta. Nu pot să spun doar „aș vrea”, când inima bate ca nebuna la o chemare în destin… Visul este necesar, o stare a inimii, ca o parola a „porții” destinului, unde trebuie să-ți abandonezi propriile vise.

Mă întreb dacă renunțările mele sunt de fapt resemnarea sufletului?…Mi-am dat seama că nu pot să merg uitându-mă înapoi…m-aș împiedica spre înainte. Așa ca, privesc spre înainte! Știu că știi că mă doare, dar am sentimentul adânc al inimii că mă vei găsi pe drum și mă vei alina. Știu că pasul nu mi-a cunoscut terenul drept până acum…dar am curajul să spun despre Tine că îmi vei netezi cărările! Știu că ochii nu și-au găsit visul , dar am credința că visele se împlinesc și sunt pentru cei ce visează cu ochii deschiși…Visele încă nu m-au părăsit…mă consider fericită! Dar există un proces  al dezbrăcării de vise fără sens…vise ce se sting atunci când se întâlnesc cu cele divine. Se transforma în cenușă. Și e de folos să ardă, ca să rămână doar aur din vise eterne… [Mai mult]

Nu sufăr de atenția nimănui….și totuși, uneori, mi-e dor… Mi-e ciudă pe mine că depind de oameni, ca uneori îi îndrăgesc poate peste măsură. Mă analizez câteodată, la câte fac, numai ca să atrag atenția celor pe care inima mea îi iubește așa de mult…

…dar ei sunt total conectați la altceva….

Și…plâng, sau mai bine zis, îmi plânge inima.

Gândindu-mă la asta…am văzut în duhul meu pe Isus, care face orice ca să-mi atragă atenția, care mă răsfață cu bunătățile Lui, îmi dă favoare.

În fiecare dimineață face soarele să strălucească pentru mine, îmi răcorește după-amiezile însorite cu ploi binecuvântate, mă satură de frumusețea Lui,

Îmi zâmbește, face să nu-mi lipsească pâinea cea de toate zilele,

Îmi dă sănătate, mă păzește de rău,

Mă ține pe brațul Său, îmi poartă poverile, umblă cu mine prin Valea Umbrelor…

El nu mă lasă cu nici un chip, nu mă abandonează

fiindcă sunt a Lui….

…uneori, sunt total conectată la altceva… [Mai mult]

Indiferent de magia clipelor uitate undeva în amintiri, ne trezim uneori la cruda realitate. Ți se cere pertinent să vii cu picioarele pe pământ, să revii la ”inițial”. Un pământ al celor ce nu cunosc dezamăgirea ruperii de frumos, unde toate sunt perfect de lucide- ”tărâmul tiparelor”- locul unde visele sunt interzise. Și trăiești clipa unei dureri profunde, dezrădăcinarea de ”acasă”, smulgerea din brațul cald a tot ce știai tu că-i normal. Clipele devin un chin de apucat…Rămâi cu ochii ațintiți spre departe, Acolo, unde visele se împlinesc.

Lumea de Aici e mult prea normală pentru mine. Sunt concepută să pot vedea dincolo de puncte inițiale, dincolo de aureola rece a realității, deschizându-mi apetitul după lumea de Acolo. Pentru mine normalitatea nu e ce trăiesc Aici-ci Acolo! Starea de inițial impusă, mă supune limitărilor ființei, a emoțiilor și a trăirilor. Să trăiești în starea de inițial este ca și când ai rata mereu startul, fără să existe linia de sosire… Dar mă tem că nu pot apuca Acolo-ul decât trecând pe Aici…Cu ochii privind departe, îmi supun simțurile să accepte îmbrățișarea fadă a unei reveniri la inițial, punctul normalității, în opinia unora. Simt că am pierdut gustul libertății de sine, dar se pare ca e doar pentru o vreme…O vreme Aici, se merită, pentru ce va fi Acolo! Cât despre mine și Domnul, vom merge înainte! [Mai mult]

În fiecare an , în această perioadă, mă apucă o nostalgie pe care nu o înțeleg…am o familie, suntem împreună, avem ce ne trebuie, nu ne plângem…și totuși…

Inima mea e tristă și un sentiment de singurătate îmi strangulează bucuria de a fi…gândul meu se îndreaptă automat spre cei care în această perioadă a anului sunt singuri. Bătrâni, orfani…văduve…părăsiți…

Mama mea locuiește într-o altă localitate, foarte departe…e bătrână și probabil, singură. Oare, care sunt gândurile ei acum? Amintirile ei…? Cândva, în această perioadă a anului, casa noastră era plină de râsetele noastre de copii, de voie bună…

Ca un fior al inimii, strigătul singurătății oamenilor mă doare profund. Mi-am adus aminte că am scris cândva un poem despre acest strigăt disperat al anonimului, al celui ce trăiește printre mulți, dar singurătatea este adevărata lui stare:

”Ai un moment?

Te poţi opri o clipă din drumul tău grăbit? Poţi să-mi asculţi tăcerea de dincolo de gânduri, de cuvinte… De dincolo de vise, de trăiri sau amăgiri ce le-am trăit? Poţi să priveşti prin mine? Poţi să mă regăseşti?…acolo, unde nici chiar însămi să merg nu îndrăznesc?
Te rog… nu-ţi fie frică să mă atingi vorbind… De nu găseşti o vorbă… Să-mi dai doar un surâs.
Voi ştii atunci că Viaţa, aşa cum sunt…mă vrea. Şi că singurătatea nu e stăpâna mea. Voi învăţa că lumea e reală şi e prezentul meu…Dar mai presus de toate, să cred în Dumnezeu!
Să-nvăţ să pun culoare în curcubeul meu, cu inima legată strâns în legământul Său. Să văd, că mai sunt oameni buni în jur… Şi bucurie, pace… şi îmi e deajuns.
…ai un moment?
Te poţi opri o clipă din drumul tău grăbit? De nu găseşti o vorbă…să-mi dai doar un surâs?”… [Mai mult]

De ce pentru a rămâne integru, ţi se cere preţul în oameni dragi?…de ce adevărul doare uneori aşa de tare? De ce pentru a privi adânc în ochi, mai întâi trebuie să spui adio?…de ce Iuda a ales să trădeze pervertind sărutul?

De cine ne temem? De noi înşine? De cine sau ce am putea rata să ajungem?…sau de Albastru Infinit?

De ce a iubi e mai mult suferinţă decât fericire? Mai bine e oare să minţi?…să linguşeşti?….să fii un altul? Numai ca să fie bine?

A fi integru, într-o lume în care termenul iubirii e blasfemie în formă pură, te costă oameni dragi…

Unde-i iubirea? Există iubire?

Deja subiectul devine…fictiv, retoric, pompos sau prea stilat. Şi se înscrie în categoria ” voluntariat”. Cine iubeşte, plăteşte preţul!

Sunt tulburată în chip meschin…Am impresia că nu a fost deajuns preţul Crucii, se mai scandează încă odată să fie răstignit Isus…

Păcat…Suntem cei aşa de iubiţi, orbiţi de ură…