Cuvintele mi-s goale în nesperata dorință de a le umple cu prezența Ta. Nu pot să spun doar „aș vrea”, când inima bate ca nebuna la o chemare în destin… Visul este necesar, o stare a inimii, ca o parola a „porții” destinului, unde trebuie să-ți abandonezi propriile vise.

Mă întreb dacă renunțările mele sunt de fapt resemnarea sufletului?…Mi-am dat seama că nu pot să merg uitându-mă înapoi…m-aș împiedica spre înainte. Așa ca, privesc spre înainte! Știu că știi că mă doare, dar am sentimentul adânc al inimii că mă vei găsi pe drum și mă vei alina. Știu că pasul nu mi-a cunoscut terenul drept până acum…dar am curajul să spun despre Tine că îmi vei netezi cărările! Știu că ochii nu și-au găsit visul , dar am credința că visele se împlinesc și sunt pentru cei ce visează cu ochii deschiși…Visele încă nu m-au părăsit…mă consider fericită! Dar există un proces  al dezbrăcării de vise fără sens…vise ce se sting atunci când se întâlnesc cu cele divine. Se transforma în cenușă. Și e de folos să ardă, ca să rămână doar aur din vise eterne… [Mai mult]

Nu sufăr de atenția nimănui….și totuși, uneori, mi-e dor… Mi-e ciudă pe mine că depind de oameni, ca uneori îi îndrăgesc poate peste măsură. Mă analizez câteodată, la câte fac, numai ca să atrag atenția celor pe care inima mea îi iubește așa de mult…

…dar ei sunt total conectați la altceva….

Și…plâng, sau mai bine zis, îmi plânge inima.

Gândindu-mă la asta…am văzut în duhul meu pe Isus, care face orice ca să-mi atragă atenția, care mă răsfață cu bunătățile Lui, îmi dă favoare.

În fiecare dimineață face soarele să strălucească pentru mine, îmi răcorește după-amiezile însorite cu ploi binecuvântate, mă satură de frumusețea Lui,

Îmi zâmbește, face să nu-mi lipsească pâinea cea de toate zilele,

Îmi dă sănătate, mă păzește de rău,

Mă ține pe brațul Său, îmi poartă poverile, umblă cu mine prin Valea Umbrelor…

El nu mă lasă cu nici un chip, nu mă abandonează

fiindcă sunt a Lui….

…uneori, sunt total conectată la altceva… [Mai mult]

Indiferent de magia clipelor uitate undeva în amintiri, ne trezim uneori la cruda realitate. Ți se cere pertinent să vii cu picioarele pe pământ, să revii la ”inițial”. Un pământ al celor ce nu cunosc dezamăgirea ruperii de frumos, unde toate sunt perfect de lucide- ”tărâmul tiparelor”- locul unde visele sunt interzise. Și trăiești clipa unei dureri profunde, dezrădăcinarea de ”acasă”, smulgerea din brațul cald a tot ce știai tu că-i normal. Clipele devin un chin de apucat…Rămâi cu ochii ațintiți spre departe, Acolo, unde visele se împlinesc.

Lumea de Aici e mult prea normală pentru mine. Sunt concepută să pot vedea dincolo de puncte inițiale, dincolo de aureola rece a realității, deschizându-mi apetitul după lumea de Acolo. Pentru mine normalitatea nu e ce trăiesc Aici-ci Acolo! Starea de inițial impusă, mă supune limitărilor ființei, a emoțiilor și a trăirilor. Să trăiești în starea de inițial este ca și când ai rata mereu startul, fără să existe linia de sosire… Dar mă tem că nu pot apuca Acolo-ul decât trecând pe Aici…Cu ochii privind departe, îmi supun simțurile să accepte îmbrățișarea fadă a unei reveniri la inițial, punctul normalității, în opinia unora. Simt că am pierdut gustul libertății de sine, dar se pare ca e doar pentru o vreme…O vreme Aici, se merită, pentru ce va fi Acolo! Cât despre mine și Domnul, vom merge înainte! [Mai mult]

În fiecare an , în această perioadă, mă apucă o nostalgie pe care nu o înțeleg…am o familie, suntem împreună, avem ce ne trebuie, nu ne plângem…și totuși…

Inima mea e tristă și un sentiment de singurătate îmi strangulează bucuria de a fi…gândul meu se îndreaptă automat spre cei care în această perioadă a anului sunt singuri. Bătrâni, orfani…văduve…părăsiți…

Mama mea locuiește într-o altă localitate, foarte departe…e bătrână și probabil, singură. Oare, care sunt gândurile ei acum? Amintirile ei…? Cândva, în această perioadă a anului, casa noastră era plină de râsetele noastre de copii, de voie bună…

Ca un fior al inimii, strigătul singurătății oamenilor mă doare profund. Mi-am adus aminte că am scris cândva un poem despre acest strigăt disperat al anonimului, al celui ce trăiește printre mulți, dar singurătatea este adevărata lui stare:

”Ai un moment?

Te poţi opri o clipă din drumul tău grăbit? Poţi să-mi asculţi tăcerea de dincolo de gânduri, de cuvinte… De dincolo de vise, de trăiri sau amăgiri ce le-am trăit? Poţi să priveşti prin mine? Poţi să mă regăseşti?…acolo, unde nici chiar însămi să merg nu îndrăznesc?
Te rog… nu-ţi fie frică să mă atingi vorbind… De nu găseşti o vorbă… Să-mi dai doar un surâs.
Voi ştii atunci că Viaţa, aşa cum sunt…mă vrea. Şi că singurătatea nu e stăpâna mea. Voi învăţa că lumea e reală şi e prezentul meu…Dar mai presus de toate, să cred în Dumnezeu!
Să-nvăţ să pun culoare în curcubeul meu, cu inima legată strâns în legământul Său. Să văd, că mai sunt oameni buni în jur… Şi bucurie, pace… şi îmi e deajuns.
…ai un moment?
Te poţi opri o clipă din drumul tău grăbit? De nu găseşti o vorbă…să-mi dai doar un surâs?”… [Mai mult]

De ce pentru a rămâne integru, ţi se cere preţul în oameni dragi?…de ce adevărul doare uneori aşa de tare? De ce pentru a privi adânc în ochi, mai întâi trebuie să spui adio?…de ce Iuda a ales să trădeze pervertind sărutul?

De cine ne temem? De noi înşine? De cine sau ce am putea rata să ajungem?…sau de Albastru Infinit?

De ce a iubi e mai mult suferinţă decât fericire? Mai bine e oare să minţi?…să linguşeşti?….să fii un altul? Numai ca să fie bine?

A fi integru, într-o lume în care termenul iubirii e blasfemie în formă pură, te costă oameni dragi…

Unde-i iubirea? Există iubire?

Deja subiectul devine…fictiv, retoric, pompos sau prea stilat. Şi se înscrie în categoria ” voluntariat”. Cine iubeşte, plăteşte preţul!

Sunt tulburată în chip meschin…Am impresia că nu a fost deajuns preţul Crucii, se mai scandează încă odată să fie răstignit Isus…

Păcat…Suntem cei aşa de iubiţi, orbiţi de ură…

…şi întunericul în care mi te-ai afundat, te-acoperă în nefiinţă… mă doare să trec pe lângă umbra unui necunoscut şi să îmi dau seama că eşti tu, cel mai iubit dintre pământeni, omul desprins din nemurire. Visarea ta nu e veşnică dacă iubirea nu te-a atins într-un răsărit destinat ţie pentru totdeauna…

Iubirea ţine veşnic şi veşnică este pomenirea unui vis neatins de Urât, venit din abisul sclipirii ochiului lui Dumnezeu, de-acolo de unde, nemărginirea este ca pasul făcut zi de zi în cotidian…aşa este iubirea! Nemărginită. De ce să mi te fure trădarea? De ce să mă atingă negura în visele ce urmează să le visez frumos? Cine eşti tu să ai dreptul să-mi nimiceşti frumosul promis? Este oare cuvântul tău mai tare? Tu nu mă cunoşti[...].

…sunt parte cu Cerul ce încă aleargă să-I fie călcarea talpei divine…Sunt zborul din visul de mâine, un nou irecuperabil dacă îl pierzi azi. Îmi trag aripile…voi zbura în ciudă. O ciudă nebună, să pot iubi azi mai mult ca ieri şi mâine, mai mult ca azi! [Mai mult]

Nu știu dacă așteptarea mea este CREDINȚĂ…nu știu dacă starea de ” fie ce-o fi” înseamnă CREDINȚĂ. Nu știu dacă mâinile mele atârnate înseamnă CREDINȚĂ. Nu știu dacă inima mea frântă în zborurile viselor ei, înseamnă CREDINȚĂ…Ce e CREDINȚA când nu mai aștepți nimic? Nici bun, nici rău…Nu mai aștepți, sau te aștepți la orice.

…pare a fi o depresie a aripilor frânte, să privești dincolo de zările albastre, știind ca e doar un tavan colorat în nuanțele cerului…Să privești la un Cer de hârtie încercând să te avânți spre înălțimi. Limitarea unor pereți, face visul captiv. Realizez cu greu că mi-am pus nădejdea viselor într-o cutie, așteptând să-mi iau zborul. Cutia mea este perfectă în spațiul limitat ei…dar nu mă face LIBER. Liber să visez, liber să zbor, liber să CRED!

…în imaginația mea, în spațiul meu, sunt liber să fac ce vreau…și ca un gest al disperării soarelui care se vrea ieșit din nori, deschid ”fereastra cerului” cutiei mele de vise…Zboruri albe îmi umplu privirea. Vise albastre mă târăsc spre Infinit, locul nașterii lor. Locul unde zborurile sunt pe înălțimi și aripile frânte cresc din nou, acolo unde totul este posibil. [Mai mult]

”Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse…
Fii bun, oricum.”-Maica Tereza

În fiecare dimineață, adăpostindu-mă în locul secret, caut în inima mea și găsesc strigătul ei de a face ”binele”, indiferent de pierderile suferite. Încerc să ascult, și mă consum pe mine ca o jertfă adusă la Altar.
Dar, fac eu binele?
Voința omului este impenetrabilă; în schimb, ea poate fi influențată ca să-și deschidă porțile…
Domeniul meu de influență este rugăciunea în cămăruță. Știu, e ciudat să cred, că a fi singură într-o încăpere, rugându-mă, influențează pe careva…Dar știu că rugăciunea mea atinge Cerul, poate influența inima lui Dumnezeu. Și mai este ceva..ACOLO, în locul de mijlocire, în locul secret din ascuns, El îmi influențează gândurile, apoi, acțiunile. Efectul ”bumerang”- ceea ce trimți, se întoarce la tine, ceea ce te rogi, primești, ceea ce vorbești, va lua ființă…Încerci să-I atingi inima prin rugăciune…și El nu poate să stea nepăsător.
Uneori, mă trezesc luptându-mă cu Dumnezeu, bunătatea Lui fiind mai mare decât bunătatea pe care o am de oferit eu însămi. Și intrăm în conflict, acțiunile mele devenind îndărătnice. Îndurarea Lui este dincolo de limita mea de a o percepe și dincolo de tiparele mele personale. O trec printr-un filtru uman și egoist, plasându-mă în centrul acțiunilor mele și întrebându-mă dacă efectele vor fi benefice pentru mine…” Se merită să ofer această bunătate?”; ” Nu cumva arunc mărgaritare în gura porcilor?”- de parcă ce aș oferi, ofer din partea mea… [Mai mult]

Îmi trec orele, se scurg încet și apatic într-o clepsidră a unui timp nemăsurat…Toți deopotrivă, spun că timpul vindecă….ticăitul lui mă duce în imposibilitatea de a mă întoarce. Să mă întorc? Unde?…Numai iubirea are o cale de întoarcere, timpul fără iubire e un călău care te văduvește. Pentru mine, există doar acest timp…trece nemilos, lăsând semne veșnice. La fiecare bătaie a trecerii lui, conștientizez că trebuie să accept trăirea din acel punct. Dar cel mai greu mă apasă povara amintirii…trăim purtând amintiri, și timpul nu mai are efect analgezic.

Există un timp pentru a-ți aminti, există un timp pentru a îngropa amintiri… dar uneori, e mai bine să uitam și să mergem mai departe…

Luminita Ciuciumis

® Flacara Inchinarii Media [Mai mult]

Mă înveți tăcerea pe buze…

Cântecul are formă de vis cu arome de clipe eterne. Aș vrea să rămân prinsă într-o fărâmă de cer, un moment unic în singurătatea fericirii, învăluită de tăcerea inimilor albastre ce nu-și iau rămas bun niciodată.

Tăcerea? mi-e prea mult în cuvinte, în gânduri fugare, în despărțiri.

Mă-nveți tăcerea in iubiri…și mă-ncerci cu lacrimi fierbinți pe obraji obosiți de tăcere.

Uneori, tăcerea este necesară, ca un pod peste uitare.

Uitarea este inevitabilă in procesul descuamării eu-lui. Tăcerea e balsamul de după.

Să taci împotriva curentului de gânduri…

Succesul este relativ, conjugând partea de vorbire care exprima termenul vorbirii în acțiune.”Taci și nădăjduiește în Domnul!”-are relevanță…sau revelație?

Pe credință mă jur să tac iubind!

Pe iubire tac crezând în iubire…

Mă-nveți tăcerea in inimi…și buzele-mi te ascultă, ca o teoremă a desconspirării frumuseții Tale în desăvârșire. [Mai mult]