Eram în ultimul an de facultate. Plecasem de la cămin la o gazdă, pentru a nu fi tulburat în deciziile pe care urma să le iau. Voiam o întâlnire specială cu… mine însumi.
Aveam nevoie să mă înţeleg mai bine, să înţeleg ce vreau de la viaţă şi ce vrea Dumnezeu de la mine. Se întâmplase ceva între mine şi El. Din când în când, mai treceam pe la cămin să-mi revăd colegii de cameră cu care am socializat „trăsnet” – cum spuneau ei. Într-o zi, era pe acolo şi Maria, prietena lui Nelu, colegul meu. Ei se afişau fără nicio jenă în exerciţiile lor amoroase. Se îmbrăţişau şi se sărutau în faţa noastră la fel de natural cum îşi luau micul dejun. M-am nimerit şi eu în ziua aceea de neuitat. Colegii s-au volatilizat. Am rămas doar eu cu Nelu şi Maria.
„Mă duc să iau cafea”, îi spuse Nelu Mariei. „Prietene, cântă-i câteva poezii până vin eu”, îmi dădu Nelu ca temă. „Mă întorc în cinci minute şi am să vin cât mai prozaic”, îmi zâmbi el. Am simţit că se aprinde un fitil la un pachet de dinamită. Nu mai rămăsesem niciodată singur cu o fată în cameră. Aşa că am început un dialog bogat de… tăceri. Ce să-i spun? Ce să discut cu ea? Ce ar fi avut să-mi spună ea? Şi uite că ea a avut ceva de zis. Şi nu orice. Pur şi simplu m-a electrocutat. „George,” şopti ea pe un ton parfumat, „vreau să-ţi spun ceva”, continuă ea, legănându-şi cuvintele. „Dă-i drumul”, am încurajat-o fără să fiu convins că ar avea un subiect care m-ar interesa. „George”, pronunţă ea galeş numele meu, „vreau să-ţi spun ceva din inimă”. „Spune din ce vrei tu”, i-am răspuns puţin speriat de ceea ce anticipam că urma să se întâmple. „George”, mă apelă ea agasant a treia oară, „vreau să-ţi spun că te… iubesc!” Am rămas anchilozat, ca în faţa unei scumpiri de preţuri la cea mai dorită şi preferată marfă. [Mai mult]