Cine sunt?

Cine sunt?

Adesea ne întrebăm  sau suntem întrebaţi cine suntem. Şi ne grăbim să ne prezentăm, sau să spunem care ne este ocupaţia actuală sau ce am realizat până acum. Şi cu toate acestea „cine suntem”? Numele pe care îl purtăm, familia din care facem parte, slujba noastră arată doar o parte a identităţii noastre. Şi dacă nu ne cunoaştem adevărata identitate, vom ajunge să credem că suntem ceea ce spun alţii că suntem, sau ceea ce spunem chiar noi că suntem prin pisma experienţelor prin care am trecut.

Foarte multă vreme nu am ştiut cine sunt cu adevărat sau mai bine zis aveam o imagine deformată a identităţii mele. Îmi era greu să privesc la mine, pentru că nu puteam să văd nimic bun în mine. Din cauza experienţelor prin care trecusem imaginea mea de sine era foarte afectată. În fiecare dimineaţă îmi luam haina de nesiguranţă , îmi aşezam cu grijă pe faţă un zâmbet fals, o mască nedespărţită de altfel, şi porneam la drum. Şi toate deciziile pe care le luam, felul în care mă raportam la cei din jurul meu erau influenţate  de această nesiguranţă.  În fiecare zi în mine era o luptă între ceea  ce eu ziceam că sunt şi ceea ce îmi doream să fiu, ceea ce societatea promova. În mine era o dorinţa avidă de a fi recunoscută, de a fi iubită şi apreciată şi nu realizam că eram în cea mai periculoasă cursă. Pentru că această imagine deformată îmi afecta toate deciziile, toate acţiunile şi mă transforma într-un mic monstru. Era greu să stai lângă mine, era greu să lucrezi cu mine, pentru că tot ceea ce îmi doream era ca eu să fiu în centrul atenţiei şi inevitabil oamenii de lângă mine erau răniţi, pentru că eu mă hrăneam cu întâietatea şi  onoarea pe  care trebuia să le dau altora. Încercam să fiu drăguţă, încercam să fac echipă cu cei cu care lucram, dar de cele mai multe ori sfârşeam în acelaşi fel… inconştient încercând să demonstrez că pot să fac lucrurile  mai bine, mai ales atunci când mi se spunea că nu pot să fac ceva. Indiferent de circumstanţe eu trebuia să mă ridic, să-mi pun masca de intangibilă şi să merg mai departe. Eram rănită, eram frustată şi dezamăgită şi îi răneam şi îi dezamăgeam  pe cei din jurul meu, mai ales pe cei pe care îi iubeam cel mai mult. Mă luptam zi de zi să mă ridic la nivelul aşteptărilor celor din jurul meu, era cursa mea şi de cele mai multe ori eşuam, pentru că nu puteam să stau în picioare prin puterile mele. Dar cu cât am încetat să mă mai uit la mine, la ceea ce spuneau cei din jur, la ceea ce societatea spunea şi mi-am ridicat privirea spre Cel ce mă iubeşte aşa cum sunt- dar mă iubeşte atât de mult încât nu mă lasă aşa cum sunt- spre Iisus, viaţa mea s-a schimbat. Ceaţa a început să se risipească şi am început să văd desluşit, am început să văd cum El operează viaţa mea şi cum în fiecare zi scoate câte un bolovan, câte o „tumoare” din inima mea. Am început să văd cine sunt cu adevărat, cine spunea El că sunt. Şi acest lucru a început să risipească nesiguranţa. Nu mai trebuia să arăt ce tare sunt eu şi asta mă facea să pot să vad ceea ce nu văzusem până atunci…cât de multă valoare a pus  Dumnezeu în oamenii de lângă mine! Era uimitor!!! Puteam să văd câte calităţi au, puteam să văd comoara din inima lor, puteam să-i onorez  şi să le dau întâietate pentru că nu mai trebuia să fiu în concurenţă cu nimeni şi nu mai trebuia să demostrez nimic…nici înainte nu a trebuit, dar nu am putut să înţeleg acest lucru. Dar acum ştiu că Dumnezeu a pus în fiecare din noi ceva unic cu care noi trebuie să binecuvântăm lumea, că împreună suntem ca florile unui buchet frumos, sau ca diamantele de pe o diademă. Dacă o piatră lipseste dintr-o bijuterie, frumusetea acelei bijuterii păleşte. Dar noi putem să îl punem în lumină pe cel de lângă noi, putem să-l facem să strălucească!

Daca acum mă gândesc cine sunt, îmi sună în urechi cuvintele Tatălui meu: „ eşti fiica mea preaiubită” şi asta mă face să fiu plină de încredere pentru că ştiu că Dumnezeu a pus în mine valoare, a pus în mine daruri, a pus în mine iubire. Şi toate acestea nu sunt pentru mine, ci pentru cei de lânga mine. El a transformat viaţa mea şi în fiecare zi mă învaţă să iubesc şi să fiu ceea ce El m-a creat, o căutătoare de comori în cei de lângă mine. Mai sunt momente de nesiguranţă, în fiecare zi trebuie să dau piept cu câte un uriaş din viaţa mea şi să îl birui, dar despre astea mai multe data viitoare când voi împartăşii cu voi din fricile pe care le-am identificat în viaţa mea şi cu care a trebuit să mă confrunt…

Dar până atunci vreau să vă las cu un citat „ tu eşti o coroană minunată în mâna Domnului şi o cunună regală în palma Dumnezeului tău!” Isaia 62:3.  Este ceea ce Dumnezeu spune despre tine! Încetează să mai trăieşti în robia a ceea ce spun alţii despre tine sau a ceea ce spui tu despre tine, ci traiește în libertatea pe care ţi-o dă adevărul pe care îl spune Dumnezeu despre tine!

Anca Dumitrascu

® Flacara Inchinarii Media

Share this:

Leave a Reply