Eu…

Eu…

O toamnă târzie își plânge frunzele moarte de pe aleea îmbătrânită de timp,dar plânge și  lumea nenorocită, în starea-i mizerabilă. Ea a trecut, într-o spelndoare unică, iar omenirea,  orbită de aceeași lăcomie și acelaș egiosm, a uitat să trăiască unica-i splendoare.

Viața e un paradox! De ce sufletele mărețe, experimentează durerea la cote maxime, iar sufletele josnice, se bălăcesc în propria lor mizerie și aroganță cu zâmbetul pe buze? Dar, bine spunea Tosltoi: „Ce e drept și ce e nedrept nu-i e dat omului să judece. Oamenii s-au amăgit de când lumea și se vor amăgi veșnic; și niciodată nu se amăgesc mai rău decât atunci când trebuie să cântărească ce e drept și ce e nedrept.”

Toamna își cântă bucuriile verii. Vremelnicie a fost fiecare dintre ele. Vremelnicie e dreptatea pământească și nedreptățiile celor cu suflete josnice. Doare fiecare lepădare de frunze, fiecare cântec foșnit, uscat, atingând ușor Pământul. La fel, cum doare fiecare renunțare, fiecare abandon al sinelui.

Azi aleea mea pare tristă, însă fără frunze fiecare vedem cerul mai bine. Așa că, îmi rămâne să mă bucur de splendoarea acestei zile tomnatice târzii, să trăiesc în normalitatea ciudată – pentru oamenii conduși de bani, sex și aroganță- și să trec zâmbind pe aleea plină de frunze care cântă, pentru că în curând voi vedea cerul surâzându-mi a viață și împlinire.

Pentru că fiecare șoaptă, fiecare gest, fiecare pas și fiecare respirație sunt învăluite de Providență cu viață. O viață care nu este vremelnică, o viață eternă plină de surâs blând și mângâietor, care îmi dă puterea să trec zâmbind prin lumea de mizerie către ziua învierii mele.

Ramona Ciobanu și Otniel Gavrilaș

© Flacara Inchinarii Media

Share this:

Leave a Reply