Interviu Pastor Marius Panda

Interviu Pastor Marius Panda

Dacă mă gândesc la Marius nu pot să spun decât: dependenţă de Dumnezeu, o persoană care prin simpla-i prezenţă te face să simţi prezenţa lui Dumnezeu, o inimă consacrată total pentru Dumnezeu şi oameni, un sprijin şi o încurajare pentru cei răniţi, o lumină în întuneric. Dar, mai bine vă las pe voi să vedeţi cine mai este Marius Panda…

Pentru început, spune-ne te rog cine e Marius Panda?

Da, aşa cum spuneai, mă numesc Marius Panda, am 35 de ani şi locuiesc în Arad.

Sunt căsătorit de 12 ani şi împreună cu Adriana avem 3 copii: cea mai mare Melba, o fetiţă de 11 ani, mijlocia este Louise şi are 10 ani şi Levi, băieţelul de 2 ani. Provin dintr-o familie creştină, suntem 4 fraţi , eu fiind al doilea copil din familie.
În urmă cu doi ani şi jumătate, împreună cu o echipa de tineri înflăcăraţi şi dornici de ceva mai mult din Dumnezeu, am început o biserică. Eram aproximativ 15 tineri şi fără a socoti prea multe, fără a gandi prea departe, fără a cunoaşte prea mult, am păşit încrezători „pe ape”. în scurt timp biserica a crescut şi ne-am dat seama că avem nevoie de un lider(păstor), şi astfel propuşi şi numiţi de biserică, împreună cu Cristi Galea, colegul meu, am fost ordinaţi ca păstori, pe data de 7 martie 2010. Biserica pe care o păstorim este o biserică creştină independentă non-denominaţională şi se numeşte ADORAM, care înseamnă „Domnul meu e înalţat”. Ca să închei cu datele despre biserică şi despre mine, vreau să menţionez că personal cred şi predic relaţia cu Dumnezeu care începe în momentul naşterii din nou şi continuă cu o viaţă de dedicare , sfinţire şi umplere permanentă cu prezenţa Duhului Sfânt.Cum l-ai cunoscut pe Isus într-un mod real?Am crescut într-o biserică penticostală sănătoasă din Arad. De mic copil am îndrăgit muzica şi astfel am fost implicat în mai multe formaţii muzicale din biserică: fanfară, cor, diferite grupuri şi o trupă. Am început să-mi formez o imagine despre Dumnezeu din predicile pe care le ascultam cu mare atenţie şi din relaţa cu tata şi mama, care ne învăţau pe mine şi pe cei trei fraşi ai mei principiile biblice. Pe această cale vreau să le şi mulţumesc celor care au investit în viaţa mea şi mă rog ca Dumnezeu să îi binecuvinteze şi să le răsplătească .
Deşi în biserică aveam momente în care-L simţeam pe Dumnezeu foarte aproape, pasiunea mea numărul unu era fotbalul, chiar dacă nu am fost şi nici nu am ajuns un fotbalist bun niciodată. Aproape întotdeauna, dintre un meci de fotbal şi o seară de rugăciune, alegeam prima variantă. Chiar dacă pare amuzant, îmi aduc aminte că în ziua în care echipa Steaua avea meci, eram cel mai cuminte şi făceam totul pentru fraţii mei, doar-doar Dumnezeu va ajuta în felul acesta echipa mea favorită să câştige. În biserica noastră se organizau rugăciuni de stăruinţă pentru botezul cu Duhul Sfânt în fiecare iarnă şi am început să merg şi eu câţiva ani la rand. Nu s-a întâmplat însă mare lucru în viaţa mea. Eram dedicat doar în acea perioadă de 2-3 săptămâni în care renunţam la pasiunile mele, mă rugam mai mult şi posteam, încercam să-i atrag atenţia lui Dumnezeu prin faptele mele. În anul în care am împlinit 17 ani ,îmi amintesc că fost o trezire spirituală puternică în biserica noastra. Un număr foarte mare de tineri(peste 100), şi nu numai, au fost umpluţi cu Duhul Sfânt şi am hotărât să intru şi eu în acest val, dar eu nu am fost botezat atunci. Frustrat şi dezamăgit, dar în acelaşi timp şi cuprins de frica revenirii lui Isus, am hotărât să mă botez în apă. Nu pot să spun că nu a fost ceva în interiorul meu. Îl doream pe Dumnezeu, dar aveam şi pasiunile mele pe care nu le puteam lăsa.Totuşi, de frica întâlnirii cu veşnicia, am păşit în apa botezului. Mare schimbare nu s-a produs în relaţia mea cu Dumnezeu, deşi în biserică eram activ. Făceam multe lucruri prin abilităţile şi performanţele mele. Eram apreciat pentru că aveam o voce bună şi asta mă încuraja mult. Dar viaţa mea era într-un fel duplicitară: Dumnezeu şi lumea.
Am călcat strâmb de multe ori, am dat cu capul de multe ori , dar viaţa mea continua în aceeaşi notă.
M-am căsătorit la vârsta de 23 de ani şi am continuat în acelaşi fel. Într-o seară însă am cunoscut dragostea lui Dumnezeu în timp ce ne rugam acasă, împreună cu doi prieteni şi soţia. Unul dintre prietenii mei avea un dar de profeţie şi după ce ne-am rugat, mi-a vorbit despre rănile din viaţa mea, pe care Isus, îmbrăcat într-o haină albă le-a legat una câte una. M-a văzut, spunea el, că eram plin de răni, de vânătăi şi murdar tot cu noroi. Isus s-a apropiat de mine şi după ce m-a spălat şi s-a ocupat de fiecare rană în parte, mi-a dat o haină strălucitoare cu care m-a îmbrăcat. Am fost copleşit de dragostea lui Isus şi foarte surprins că El nu-i supărat pe mine. De atunci viaţa mea s-a schimbat şi cred că aceasta a fost un moment crucial în viaţa mea. Ceea ce am înţeles atunci, este că frica de iad nu determina o relaţie autentică cu Dumnezeu şi nici o pocăinţă reală şi de durată. Doar înţelegerea harului, a dragostei lui Dumnezeu şi acceptarea acestora în viaţa noastră ne va ajuta să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti. Frica de iad, performanţele noastre, faptele şi străduinţele noastre nu pot oferi niciodată ceea ce ne-a oferit Dumnezeu prin jertfa Fiului Său, Isus Hristos.
Marius, eşti păstor şi ştiu că ai consiliat mulţi oameni, în special tineri, de ce crezi că generaţia acesta se lasă atât de greu vindecată de Dumnezeu, chiar şi atunci când se întorc la Dumnezeu?

Da, într-adevăr în ultimii doi ani am vorbit cu foarte mulţi tineri şi nu numai, chiar şi cu oameni mai puţin tineri. Viziunea mea este: o biserică formată din oameni vindecaţi d.p.d.v. emoţional, sentimental, vindecaţi de rănile din trecutul lor. Mulţi dintre noi nici măcar nu realizăm că avem răni puternice formate în decursul anilor. De cele mai multe ori vedem doar simptomele acelor răni.

Vedem oameni mânioşi, deprimaţi, supăraăcioşi, agitaţi, urâcioşi, sarcastici, guralivi sau prea tăcuţi, retraşi sau prea înfigăreţi, obraznici, rebeli s.a.m.d. Toate acestea sunt doar nişte fructe ale unor pomi care au rădacini adânci, numite RĂNI. Trebuie să ştim că aceste răni sunt produsul diavolului care nu va rata nici o circumstanţă din viaţa noastră pentru a o aduce în favoarea lui, şi a lovi puternic acolo, până va forma o rană. Să-ţi dau un exemplu: un copil de 5-6 ani trece prin trauma divorţului părinţilor. Tatăl îl părăseşte şi deşi el nu înţelege prea mult din ceea ce s-a întâmplat în relaţia părinţilor, el ştie un singur lucru: tata a plecat şi a luat cu el toată dragostea pe care trebuia să i-o ofere. În sufletul acelui copilaş se nasc tot felul de întrebări şi odată cu ele , o rană puternică a respingerii. Diavolul se va folosi de acest episod din viaţa copilului şi îl va asalta cu acelaşi mesaj:”Nu eşti iubit ,nu eşti preţuit, nu ai valoare!”. Crescând cu acest sentiment, ori se va izola total, ori va încerca să iasă totdeauna în faţă, urlând puternic după acceptare şi apreciere. Dacă biserica nu are consilieri după inima lui Dumnezeu, care să intre adânc şi prin adevar să rupă rădăcinile, să vindece rănile, să elimine cauza, vor acţiona în zadar încercând să dea la o parte efectele.
Şi acum să-ţi răspund la întrebarea ta. Cred că tinerii acceptă greu vindecarea rănilor interioare din mai multe cauze:

a)mulţi nu ştiu de existenţa rănilor din interiorul lor şi nici măcar nu realizează că au nevoie de vindecare;

b)datorită faptului că noi, păstorii şi consilierii, de cele mai multe ori încercăm calea scurtă, adică spunem oamenilor că au o problemă, că nu-s în regulă şi că trebuie să se schimbe. Le arătăm roadele fără a ne ocupa de rădăcină. Asta este condamnare şi oamenii-s sătui de apăsare şi judecată. Ei au nevoie de eliberare, şi asta va veni printr-o slujire în dragoste şi adevar, de cele mai multe ori lucrul acesta durează. E nevoie de mai multe şedinţe de consiliere, când spun consiliere, mă refer la a-i aduce pe oameni în poziţia în care-i vede Dumnezeu: preţioşi, iubiţi şi cu potenţial. Dacă scoţi în evidenţă în primul rând problema omului şi nu imaginea lui Dumnezeu şi dragostea lui pentru acesta, nu faci altceva decât să te aliniezi „refrenului” cântat de diavol: „Nu eşti bun de nimic!”. De aceea mulţi tineri fug de vindecare, pentru că birourile de consiliere au devenit adevărate camere de condamnare şi tortură.

c)datorită faptului că unii nu sunt sinceri, adică nu vor să spună durerea rănilor, ci o maschează frumos şi elegant. Dacă mergi la medic cu dureri în partea stîngă (la splina), tu-i spui doctorului că te doare în partea dreaptă (la ficat), sigur vei pleca acasă cu problema nerezolvată. Nici în situaţia asta nu e nevoie de presiune şi condamnare. E nevoie de asemenea de dragoste. Trebuie să întelegem că orice operaţie doare, chiar dacă face bine. De fiecare dată când te atingi de rana omului, el simte durere profundă; de fiecare dată când va povesti despre circumstanţa sau împrejurarea care i-a provocat acea rană, va plânge de durere. Mulţi vor refuza să le atingi acea rană pentru că nu mai vor să simta durerea, de aceea e nevoie de păstori şi consilieri plini de har, de dragoste, de acceptare şi nu de insensibili şi brutali care operează fără anestezie. Trebuie să oferi celui pe care-l consiliezi, dragoste şi siguranţă, asigurându-l că deşi va durea puţn întoarcerea la radacină, numai aşa va putea fi smulsă şi astfel să vină vindecarea.

d)datorită faptului că unii chiar nu vor să fie vindecaţi. Sunt oameni care iniţial vin pentru că -spun ei- vor ca problema lor să fie rezolvată, dar de fapt nu vor. Au ajuns aşa adânc în problemele lor, le duc cu ei aşa mult timp, încât reprezintă parte din viaţa lor. Pur şi simplu pentru că trăiesc cu problemele acestea de-o viaţă, s-au obişnuit cu ele aşa de mult, încât nu vor să le părăsească. Deşi sufletul lor este copleşit de povara problemei, ceva în ei (minciuna celui rău), le şopteşte: „problema asta este partenerul tău.”. Astfel se nasc oameni care tot timpul se autocompătimesc, tot timpul vor să pară victime, tot timpul se plâng. Iar ei au nevoie de vindecare şi o pot primi doar slujindu-i în dragoste, aducându-le adevărul, contracarând minciuna celui rău care spune: „Ai nevoie de problema. Doar aşa vei fi şi tu acceptat, iubit şi vei fi înconjurat de milă şi compasiune.” Aceşti oameni au nevoie de adevărul care vorbeşte despre identitatea şi poziţia lor în Cristos.

Care sunt nevoile cele mai disperate ale acestei generaţii?

Cred că cea mai mare nevoie a tinerilor din generaţia noastră este împlinirea interioară, care este rezultatul unei relaţii personale cu Isus Hristos. Tinerii au diferite idealuri, dorinţe, modele, care nu pot împlini aşteptările lor. Oferta lumii este una înşelătoare, iar provocarea ei aduce multă confuzie şi robie. Până şi tinerii din biserică au modelele lor: cântăreţi, predicatori, misionari, evanghelişti, teologi. Unii au ajuns să îmbrăţişeze teologia lui X sau Y, neglijând Biblia. Cărţile şi studiile de natură creştină sunt importante, dar dacă percepţia mea despre Dumnezeu este influenţată mai mult de acestea decât de relaţia şi cunoaşterea mea personală în ceea ce-I priveşte pe Dumnezeu, poate să fie un pericol. Noi avem nevoie de un Dumnezeu personal, descoperit în „odăiţă”, în părtăşie (rugăciune, Cuvânt), nu de dumnezeul lui X sau Y.

Care este secretul unei vieţi trăite din abundenţă şi la maxim alături de Isus?

Cred că secretul unei vieţi trăite din abundenţă cu Dumnezeu şi traită la maxim alaturi de Isus, este trăirea unei vieţi duhovniceşti. Asta implica cel putin doua aspect:

1.Noi nu ne lăsam conduşi de viaţa sufletească (emoţii, sentimente, simţăminte), ci ne lăsăm conduşi de realitatea duhovnicească, adică de adevărul biblic care ne spune: suntem fii, suntem regi şi preoţi, suntem neprihăniţi, avem viaţa lui Isus în noi, avem Duhul şi Puterea care L-au înviat pe Isus dintre cei morţi, suntem biserica Lui ,adică „plinătatea celui ce împlineşte totul în toţi” (completarea sau extensia lui Isus pe Pământ) si în numele lui Isus suntem mai mult decât biruitori!
Chiar dacă nu întotdeauna simţim lucrurile acestea, pentru că adevărul biblic este mai presus de orice altă realitate, alegem să credem ceea ce zice Biblia despre noi şi nu ceea ce vorbesc circumstanţele şi simţămintele noastre.

2. Un alt aspect este renunţarea la noi. Isus spunea:”Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze.”

În Galateni, apostolul Pavel vorbeşte mult despre har şi libertate în Hristos, dar in cap. 5:13, el spune: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie, dar nu faceţi din slobozenie o pricină să trăiţi pentru firea pământească , ci slujiţi-vă unii altora în dragoste”. Mulţi au înţeles harul şi libertatea greşit. Libertate în Hristos nu înseamnă confort şi trăire pentru propriile interese, care sunt de fapt interesele şi dorinţele firii. Harul este darul nemeritat pe care Isus mi l-a oferit şi asta mă pune pe mine în poziţia de slujitor, adică a face cunoscut şi altora acest dar. Cruce pe care Isus ne îndeamnă să o purtăm în fiecare zi, nu este boala sau neînţelegere în familie, ci slujire. Astăzi oamenii au o viaţă searbădă şi neîmplinită pentru că focusul lor este dorinţa parşivă a firii. Firea nu va fi satisfăcută niciodată, nici dacă îi oferi lumea întreagă. Viaţa împlinită este viaţa umplută cu prezenţa lui Isus, adica o viaţă plină de adevăr şi în acelaşi timp
golită de dorinţele egoiste ale sinelui.

Mai ai daruri deosebite de la Dumnezeu: voce deosebită, ureche muzicală, duci oamenii prin muzică în prezenţa lui Dumnezeu…ce înseamnă pentru tine muzica, închinarea şi cum o transmiţi atât de real şi natural celorlalţi?

Spuneam mai devreme, că am crescut cântând în biserică. Subiectul acesta al muzicii în biserică m-a interesat mai mult decât alte aspecte, pentru că muzica era şi este o parte din viaţa mea. Am început s studiez rolul muzicii în biserică , folosindu-mă de Biblie, de revelaţia mea personală de la Domnul şi de experienţele altora în acest domeniu şi astfel am ajuns la o concluzie: cântarea din biserică nu are rolul de a ne destinde sau a ne înviora, nu are rolul de a umple golul dintre două predici, nu are rolul de a împodobi un „program divin” şi nici măcar rolul de a ne scoate stările sufleteşti prin care trecem.

Rolul muzicii în biserică este de a lauda, de a înalţa, de a onora cel mai mare Nume din univers: Isus Hristos! Mergând mai departe, cred că muzica este un vehicul care ne duce în închinare. Dacă muzica în biserică este doar cantare şi se opreşte aici fără să meargă mai adânc în închinare, rolul muzicii este nul! Bisericile, din păcate sunt pline de cântăreţi buni, dar lipsite de închinători. Am cântat mulţi ani, dar nu m-am închinat. Când am înţeles lucrurile astea, primul lucru pe care l-am făcut, a fost renunţarea la cântecele care vorbeau despre mine şi eşecurile mele, la cântările care proclamau neadevăruri biblice:
„Păcătos ca mine nu-i…”
„Suntem duşi şi clătinaţi…”
„Nu am nimic Isus…”
„Sunt un vierme…”
„Sunt un nenorocit…” etc.

Cântările acestea nu-L onorau pe Dumnezeu şi nici nu reflectau adevărul biblic.

Referitor la felul cum îi conduc pe oameni în prezenţa lui Dumnezeu prin închinare, vreau să-ţi spun că nu am o formulă în ceea ce priveşte lauda şi închinarea, pentru că nu există formule în ceea ce priveşte lauda şi închinarea.
Un bun prieten şi-n acelaşi timp un părinte spiritual pentru mine , spune mereu: „Relaţia cu Dumnezeu e mai mult artă decât matematică.”. De fiecare dată încerc să mă închin şi eu, dar în acelaşi timp să mă las condus de Duhul Sfânt. Încerc să ascult ce vrea Domnul pentru timpul de închinare din acel moment. Tot ceea ce trebuie să înţelegem este că noi nu suntem altceva decât conducte prin care prezenţa lui Dumnezeu curge. Suntem nişte instrumente prin care Domnul cântă cea mai frumoasă cîntare. Un instrument, nu e niciodată îngrijorat cu privire la ce va cânta sau cum o va face, este treaba artistului, a instrumentistului. Când reuşim să ne scuturăm de presiune, de agitaţie, de emoţii şi păşim prin credinţă conştienţi fiind că artistul (Dumnezeu), va şti mai bine cum să conducă, acea închinare va fi una autentică.

Şi acum, la final,un sfat,un gând pentru tinerii din România.

Un sfat la final?

Eu personal cred că generaţia noastră va prinde ultimele evenimente care se vor petrece pe planeta noastră bătrână. Noi, tinerii avem un rol important în trupul lui Isus, care este biserica. Trebuie să rămânem ferm ancoraţi în adevar, apărând adevăratele valori care sunt cele lăsate de Dumnezeu. Lumea şi puterea lui Anticrist vor încerca să le răstoarne tot mai mult, ducând tot mai multă confuzie, tot mai mult păcat şi întuneric.

Sfatul meu pentru generaţia noastră este:
-Pentru că sunteţi lumini, ridicaţi-vă şi luminaţi!
-Pentru că sunteţi sare, daţi un gust bun pentru cei din jur!
-Pentru că Isus a biruit şi în numele Lui noi suntem mai mult decât biruitori, ridicaţi-vă în autoritate şi aveţi impact acolo unde Dumnezeu v-a aşezat!

Interviu realizat de Ramona Ciobanu

 

Share this:

4 Comments

  1. eu5 years ago

    Biserica crestina „independenta”? Independenta de cine? Poate chiar de Hristosul pe care crede ca Il adora! Unde ati vazut in Scriptura si apoi in istoria Bisericii lui Hristos ca ar fi existat „biserici independente”, formate din initiative private? Oare nu toate bisericile locale la inceput au fost fondate de Apostoli, care au asezat episcopi, lucrand impreuna, ca in Fapte 15,21, si care, la randul lor, au asezat preoti si diaconi? Iar mai apoi Biserica Universala nu a crescut, luminata fiind de Duhul Sfant spre tot Adevarul, care nu se schimba nici in dogma si nici in practica de slavire rituala (ca la Templu) a lui Dumnezeu, prin conducere sinodala fara intrerupere? Experiente de cunoastere a dragostei lui Dumnezeu? Pe experientele noastre subiective si schimbatoare, regasite, desigur, in Scripturile intelese gnostic se cladeste mai nou credinta adevarata? Ce s-ar intampla daca oricine care are o experienta, pe care decide sa o puna in seama dragostei lui Dumnezeu, si-ar infiinta o „biserica”? Oare nu e vorba aici de un orgoliu personal ascuns si ranit, care incearca sa domine tot in ascuns pe altii cu propria-i subiectivitate ridicata la rangul de ungere a Duhului, chiar prin fapte bune si de mangaiere? „Pacatos ca mine nu-i” nu e „biblic” sa spui? Ia cititi 1 Timotei 1:15! Cititi-l si nu incercati sa-i dati o interpretare care sa duca la o concluzie contrara.

  2. Ramona Ciobanu5 years ago

    Marius Panda e omul cu inima plina de dragostea lui Dumnezeu..un instrument real a lui Dumnezeu!
    Marius esti o reala binecuvantare pentru noi!
    Multumim ca esti!

  3. Cutzi5 years ago

    „EU”…in primul rand, nu stii despre ce vorbesti. Mai lasa teologia si apropie-te de Dumnezeu mai mult. Ai sarit si tu asa, doar ca sa iti dai cu parerea, ca sa „arunci cu rosii”…mdea, asta face un adevarat crestin, nu?? E clar ca esti plin de teologie si de aia te-ai ofticat citind articolul, pentru ca te-a facut sa iti dai seama ca ai avut o baza gresita pana acum si asta nu ti-a convenit. Si apostolii, draga „EU” nu au studiat teologii, ci s-au lasat condusi de Duhul lui Dumnezeu. O biserica independenta si fara denominatiune este o biserica ce nu apartine niciunui cult. Unde anume ai vazut tu in Biblie ca bisericile formate de apostoli aveau denominatiuni? Marius nu a sustinut ca pe experiente se cladeste credinta adevarata, doar a prezentat propria lui experienta prin care a cunoscut dragostea lui Isus, daca citesti mai cu atentie articolul vei vedea ca el sustine ca Biblia este sursa pe care se caldeste credint si relatia personala cu Isus. Referitor la versetul din 1 Timotei – „sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu”…se refera la starea de dinainte de mantuire, un pacatos poate fi mantuit, dar un om, dupa ce este mantuit, mai poate fi numit pacatos? Citeste si tu Romani 8:30,33, 1 Corinteni 6:11 „si nu incerca sa le dai o interpretare care sa conduca la o concluzie contrara”. Adesea intalnesc pe site-uri crestine oameni care nu au ce face decat sa critice, sa aduca comentarii negative, si orice le-ai spune, nu le ajungi nici cu prajina la nas!

  4. Editor5 years ago

    Am vizionat http://www.youtube.com/watch?v=JkpUr9WVBLM și am citi și interviul. Apreciez sinceritatea, Ramona Ciobanu, și buna ta intenție. Dar e nevoie de o altă stare, pe care n-a semnalat-o nici Marius Panda: frica de Dumnezeu, chiar și de iad, ascultarea de Dumnezeu și de Cuvântul Său. Să nu o luăm înainte cu nimic, umblând pe calea lumii descoperite de noi sau aduse de peste Ocean. Să rămânem strict la Cuvântul harului lui Dumnezeu.

    Apropo de practica văzută: Muzică cu ritm, dans, incantație, repetiția cuvintelor care invocă duhurile demonice, „lideri” îmbrăcați dezordonat-indecent, unii cu șapca pe cap. Vorbesc de rugăciune și închinarea, dar sunt departe de realitate, nici vorbă de rugăciune sau de închinare. Pe Marius PANDA l-au prins ușor în capcană, ca fost și actual lider de „trupă” (cum singur se exprimă într-un interviu), el „lucrând” prin muzică.

    Încă o dovadă cât de periculoasă este muzica în bisericile de azi. Să vedem ce spune Biblia, cum au lucrat apostolii. Evanghelia are putere, ea e puterea lui Dumnezeu. Să se propovăduiască Cristos și El răstigmit pentru păcatele noastre, pentru mântuirea celui care crede și se pocăiește. Iar cântările să fie comune (cu corul și adunarea), de genul celor scrise de Nicolae Moldoveanu, drese cu har și cu sare. Să se evite folosirea cântărilor neconsacrate, neduhovnicești, care duc la slăbirea crednței..

    Cum poate să creadă cineva de bun simț că prezența lui Dumnezeu coboară datorită muzicii și mișcărilor lor lascive sau scuturate?

Leave a Reply