Cristian Galea locuieşte în Arad, este căsătorit cu Monica, au 4 copiii extrordinari împreună și este păstor în Biserica Creştină Adoram Arad. Cristi a cunoscut feţele suferinţei în mai multe faze ale vieţii sale. Ceea ce ne descoperă despre sine dovedeşte într-adevăr dependenţa lui de Dumnezeu şi sensibilitatea  lui pentru tot ce însemană CER.

Cristi, ce ţi s-a întâmplat încă de tânăr, mai exact când erai în anul 3 de facultate?

Mulţi ani la rând m-am ferit şi am încercat să nu fac public ceea ce mi s-a întâmplat. Sincer, acum nu ştiu de ce, poate de ruşine, ca şi cum aş fi fost vinovat de ceva. Îmi aduc aminte că eram la sfârşitul sesiunii de vară. Stăteam la un cămin studenţesc şi tatăl meu venise cu maşina să ducem bagajele acasă – urma vacanţa de vară. În timp ce duceam în braţe un monitor de calculator, am tuşit şi în câteva momente am simţit cum plămânii mi s-au umplut de sânge. Am lăsat monitorul jos şi în faţa căminului m-am aplecat şi am început să tuşesc sânge. Plămînii continuau să se umple cu sânge şi aveam impresia că mă sufocam. În acele momente am fost convins că voi muri. Nu ştiam ce mi s-a întâmplat, nu auzisem niciodată în viaţa mea pe cineva să i se întâmple ce mi se întâmpla mie. Tatăl meu stătea lângă mine încremenit, nu ştia ce să-mi facă. Eu, plin de pace, aplecat în jos, convins că mor în câteva clipe. A fost una din experienţele care m-au marcat pe viaţă. Nu am murit, sângele s-a oprit, au urmat 3 luni de spitalizare cu injectii zilnice şi 6 luni în care luam câte 10-12 medicamente concomitent. Diagnosticul a fost tuberculoză. A trecut, am uitat, sunt sănătos, Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.

Ai trecut printr-un accident de maşină… cum s-a înâtmplat?

Aveam doar 12 ani şi tatăl meu venise la ţară după mine – se terminase vacanţa de iarnă. Pe vremea aceea tatăl meu nu era născut din nou, crescuse într-o familie foarte credincioasă, dar el se depărtase de Dumnezeu venind la Arad. Pe drum către Arad, într-o curbă deloc periculoasă, în faţa noastră venea o maşină derapând, parcă o văd şi azi… stăteam în spatele tatălui meu care era şofer. Îmi amintesc că în clipa următoare m-am trezit pe patul spitalului, la reanimare. Trecuse o zi în care am fost în comă. M-am ridicat din pat după aproximativ o lună, complet desfigurat. În circumstanţa aceasta, a accidentului, s-a întors tătal meu la Isus. Îmi aduc aminte de un amănunt important pentru familia mea. Timp de o zi întreagă părinţii mei au fost disperaţi, nu se ştia dacă voi mai fii întreg, dacă mă voi mai trezi, dacă creierul meu nu a fost afectat, dacă mintea mea nu a fost afectată. Isus a făcut ca mama mea care a fost lângă mine tot timpul să primească pace în momentul în care am deschis ochii, revenit din comă. Când am plecat de la ţară, bunicii mei mi-au pus în buzunar nişte bani care trebuiau să ajungă la o mătuşă. În momentul când eu am deschis gura pentru prima dată, acest lucru a fost primul lucrul care l-am spus mamei mele: în buzunarul de la pantaloni, bunica mi-a dat ceva bani care trebuie să ajungă la mătuşa. În momentul când am spus asta, mama mea a ştiu că voi fi un copil normal mai departe. E adevărat, au mai trecut ani până am trecut cu adevarăt peste aceste lucruri, operaţii plastice, controale peste controale, medicii vroiau să se asigure că nu am nimic la cap. A trecut şi asta, sunt sănătos şi am uitat suferinţa aceea.

Ai avut probleme cu inima… povesteşte-ne cum a fost acea perioadă pentru tine?

Înteleg că astăzi vorbim doar despre suferinţă. Nu pot spune că am avut probleme cu inima. Am mai trecut prin câteva suferinţe,operat fiind. După una din operaţiile avute, fiind anesteziat total, în timpul imediat de după operatie când ar fi trebuit să încep să mă trezesc, am avut nişte complicaţii. Nu am mai putut respira normal, iar medicii au spus că asta trebuie să ţin minte, şi în principiu cândva în viaţa asta dacă va mai trebui să fiu adormit pentru o operatie să spun acest lucru, pentru că ar fi de preferat să nu mă mai adoarmă niciodată. Eu aşa reţin că ei au spus că aceste complicaţii au fost de la inimă.

Ştiu că ai mai trecut prin câteva experienţe neplăcute, care au implicat suferinţa,  spune-ne te rog despre ce este vorba?

Da… experienţe neplăcute au mai fost. Operaţiile de care spuneam mai înainte, am avut parte de ele atunci când mi-am rupt mâna. Am căzut dintr-un pom la bunici, aveam vreo 15-16 ani… mersesem în curtea unui vecin să ne înfruptăm din nişte corcoduşe, el lipsind de acasă. Am căzut de la vreo 4 metri, m-am trezit jos cu mâna ruptă: ambele oase, între palmă şi cot. Părinţii au ajunsimediat după mine, am ajuns la spital, medicii au încercat să îmi pună oasele la loc, eşec total. A doua zi eram în operaţie. M-am trezit cu 2 tije în mână, la un os o tijă prinsă cu 5 şuruburi, la celalalt os o tijă lungă, de o mângâiam în cot. Am ţinut ghipsul 3 luni de zile. Peste un an m-am întors la operaţie, pentru a scoate tijele afară. A trecut şi asta, au ramas cicatricile. O altă experienţă interesantă prin care am trecut a fost mult mai recentă: malaria “achiziţionată” în Africa. Nu pricepeam cum de am făcut-o, m-am vaccinat, am luat medicamente, şi totuşi… Am priceput câteva zile mai târziu. S-a manifestat eu fiind în Italia. Am promis familiei de care am fost despărţit o lună, că după ce mă întorc din Africa, mergem în concediu în Italia. Zis şi făcut. Ajunşi acolo, a doua zi am căzut la pat, neştiind ce am. Pur şi simplu nu mai aveam putere să mă ridic din pat decât foarte greu… febră, frisoane. Am sunat în Africa şi imediat misionarul la care am fost şi-a dat seama: malarie. M-a îndemnat să merg să cumpăr nişte medicamente. Am mers dar bineînţeles că nu le-am găsit; medicamentele de malarie se aduc numai la comanda! Am ajuns în circumstanţele acestea să merg la un medic, acolo în Italia. Când am intrat la el, era negru. M-am bucurat, crezând că ştie ceva despre malarie. În câteva momente i-am explicat ce simptome am, i-am spus că eu cred că am malarie. M-a întrebat de unde am luat-o, i-am spus: Africa, Benin! Nu îi venea să creadă: medicul era chiar din Benin! Orasul? Cotonou. “Imposibil”, a spus el, “eu sunt din Cotonou”. A fost extraordinar, m-am întâlnit bolnav de malarie, în concediu, în Italia, cu un medic din oraşul în care eu ammisionat. Am început să-i spun de Isus, de misiune, a fost extrem de încântat. Mi-a promis că atunci când va merge în Benin, va căuta acest misionar şi va dori să îl ajute în misiunea pe care el o face acolo. Am înţeles de ce am avut malarie, am fost extrem de bucuros – mulţumeam lui Dumnezeu pentru malarie. A trecut şi asta. 5.

Cristi, unde este Dumnezeu atunci când suferi?

El este tot acolo unde este tot timpul. Aproape de noi. Doar că atunci când suferim Îl vedem noi prin alt filtru. El ne iubeşte la fel de mult, El şi atunci când suferim, şi când nu suferim îşi doreşte să ne uităm la El, ne iubeşte la fel, în nici un caz nu ne părăseşte. Este în acelaşi loc în care stătea şi când a murit Fiul Său. Aşteaptă să îl strigăm. Diferenţa dintre noi şi Isus este că El pe noi nu ne parăseşte. Isus a fost singurul părăsit în suferinţă, ca noi să nu mai fim părăsiţi niciodată.

Erai în mijlocul” furtunilor”, dar cu toate acestea tu ai fost o încurajare pentru cei din jurul tău. Spune-ne cum au fost oamenii încurajaţi, cum au văzut ei strălucirea lui Isus prin tot ceea ce tu ai trecut?

Nu vreau să mă laud deloc, dar de fiecare dată când am suferit, nu m-am plâns niciodată. Nu e meritul meu, Isus m-a mângâiat tot timpul, îi mulţumeam mereu pentru ce era peste viaţa mea. Astăzi privind în urmă, îmi dau seama că asta m-a făcut să trec mai uşor prin suferinţă. Oamenii erau impresionaţi peste tot, şi nu mă înţelegeau întotdeauna. Treci mai uşor prin suferinţă atunci când ai o atitudine de “om sănătos”. Nu ajută la nimic să ne plângem, mai bine acceptăm, mergem mai departe şi ne încredem în Isus. E ceea ce El aşteaptă de la noi.

Ce planuri de viitor ai ?

În câteva zile voi pleca din nou în Africa, tot în Benin. Viaţa merge înainte. De multe ori când îmi aduc aminte de suferinţele prin care am trecut, mă gandesc: oare mai vin? Oare au trecut? Eu mă rog să nu mai vină, şi mă încred în Isus. Am ajuns la o statură mai înaltă, am o relaţie cu Isus mai bună decât cea de ieri. Am învăţat ce aveam de învăţat! Într-un fel, acum, privesc partea bună dintoate suferinţele: acum îi înţeleg pe cei ce suferă. Daca nu ai suferit, nu ai cum să înţelegi. Am crezut întotdeauna că voi consilia oamenii. Dumnezeu a adus şi aceste zile. Planurile mele sunt mai multe: să mă ocup de această biserică extraordinară pe care Isus a făcut-o şi să mă ocup de familie cât mai mult. Sunt un familist convins. Drumul parcus  în suferinţă, a fost considerat de către Cristi, locul unde Dumnezeu s-a întâlnit cu el, unde l-a iubit şi unde a continuat să lucreze în viaţa lui. Cristi este o reală binecuvântare pentru mine dar şi pentru cei din jur. Sunt onorată să pot sluji alături de astfel de oameni.

Interviu realizat de Ramona Ciobanu

® Flacara Inchinarii Media