Pielea lor e moale şi încreţită de ani. Mâinile lor tremurânde sunt întinse după ajutor. Zâmbetul lor îmi înduplecă inima şi mă face să cad în genunchi, în umilinţă. Ei sunt învăţătorii mei.

Îi spăl încet, cu grijă, precum i-aș mângâia. Apa curge şiroaie de pe corpurile lor şi eu mă gândesc la râuri, la râuri frumoase cu ape repezi.

„Să curgă râul!”, spune cântecul.

Oasele lor, împingând pielea în umflături moi mă fac să îi ating uşor. Mă gândesc la durerea lor. Sunt fericiţi cu toţii după baie şi zâmbesc… iar zâmbetul lor îmi înduplecă inima. Mâinile lor le strâng tare pe ale mele ca să se ridice pe picioarele lor subţiri…atât de subţiri.

Mergem împreună! Eu îi ajut să meargă!

Mergem împreună! Ei mă ajută să merg!

Ei sunt învăţătorii mei. Și totuşi ei nu stau la catedre, nu corectează hârtii, nu poartă ochelari, ci stau în scaune cu rotile sau întinşi în pături în casa Misionarilor de Caritate, aici în El Alto, Bolivia. Ei nu sunt îmbrăcaţi frumos, pantofii lor nu sunt împerecheaţi, iar cămăşile nu au destui nasturi. Ei nu miros frumos, unii salivează fără control. Nu ştiu să spună cuvinte mari, mulţi dintre ei nu pot nici măcar vorbi. Ei nu au idei măreţe, mulţi dintre ei vorbesc și râd singuri, uitându-şi numele și vârsta pentru că nu au nevoie de astfel de lucruri în lumea lor fericită. [Mai mult]

E seară, în câteva ore mă urc în avion. Am biletul în mână şi pot să mă relaxez, am rezolvat tot. Dar momentele de repaos nu sunt bune. Îmi dau seama că nu mai am tată şi simt nişte lacrimi în gât zbătându-se să iasă. Nu mai pot să plâng. Ceva s-a închis în mine şi nu îmi dă  voie să cad. Acasă…acasă voi avea timp să-L plâng pe tata. Încă nu sunt acolo.

Ne desprindem de pe pământ si începe să-mi fie teamă. Strig la Dumnezeu şi o mână puternică mi se aşează pe umăr.

Greşisem…nu sunt singură.

Urmează  o altă noapte ciudată. Nu pot dormi dar oboseala îmi joacă  jocuri urâte şi ştiu că am nevoie să mă odihnesc.

13.01. [Mai mult]

Privesc înapoi în timp…la începutul lunii ianuarie…sunt în Cochabamba, în vacanţă. Sunt singură, toţi membrii comunităţii noastre sunt în America. Am rămas cu prietenii mei bolivieni. E soare în Cochabamba, e frumos şi îmi face bine odihna. Dorm mult şi citesc…şi petrec ore întregi la internet. Mi-e un dor cumplit de casă şi de toţi cei pe care i-am lăsat.

9.01.2003 – Merg la o conferinţă a unei alte misiuni. E ora prânzului şi vin acasă să mănânc. Aflu că am primit un telefon din România. Mi se pare ciudat pentru că până acum am comunicat bine prin chat-uri şi email-uri obişnuite. Mă gândesc la ce ar putea să însemne telefonul şi deodată nu mai pot mânca. Mă ridic de la masă şi merg la internet să caut un mesaj care ar putea să-mi spună ce s-a întâmplat. Nu e nici un mesaj dar prietenii de la biroul Word Made Flesh din America sunt online şi îmi spun să merg acasă pentru că voi mai primi un telefon din România. Mă sperii şi întreb despre ce e vorba dar nu mi se spune. Alerg acasă şi pe măsură ce mă apropii mi se moaie inima. Înainte să intru mă gândesc la tatăl meu…dacă nu mai e în viaţă? De unde gândul ăsta nebun? Tata nu e bolnav. De fapt aştept o scrisoare de la el. La ultimul mesaj era vesel şi îmi spunea despre cât de bine îi era. Aştept fotografii cu pisica lui…de unde gândul că nu ar mai fi în viaţă? [Mai mult]

De ce ar lucra o fată dulce cum e ea într-un bordel întunecat şi rece? De ce ar face asta orice fată? De ce şi-ar vinde trupul obosit o mamă a doi copii? De ce ar lăsa o femeie pe un bărbat să o transforme într-un obiect?

E uşor de spus că nu ar trebui să facă asta şi chiar nu aţi greşi dacă aţi spune-o.

A fost uşor şi pentru mine să spun asta…până am întâlnit-o pe ea. Până am întâlnit-o pe Lidia.

Nu mai intrasem niciodată într-un bordel până când Dumnezeu a îngăduit să ajung în Bolivia. Ştiam despre prostituţie, dar nu o văzusem niciodată atât de aproape. Ştiam despre fete dar nu auzisem niciodată povestea vieţilor lor. Abia după ce ele au devenit parte din viaţa mea, am înţeles că şi ele au chipuri şi nume.

Se ascund multe în spatele imaginii unei femei care nu ştie decât să-şi vândă trupul. Una din ele este mamă, una e fiică a unor oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată; una este soţie şi trebuie să aducă şi ea bani în casă şi de aceea soţul ei o trimite să „muncească” astfel; o alta este iubita unui bărbat abuziv pe care încă mai încearcă disperată să-l mai schimbe dăruindu-i un copil. [Mai mult]