E seară, în câteva ore mă urc în avion. Am biletul în mână şi pot să mă relaxez, am rezolvat tot. Dar momentele de repaos nu sunt bune. ÃŽmi dau seama că nu mai am tată şi simt niÅŸte lacrimi în gât zbătându-se să iasă. Nu mai pot să plâng. Ceva s-a închis în mine ÅŸi nu îmi dă  voie să cad. Acasă…acasă voi avea timp să-L plâng pe tata. ÃŽncă nu sunt acolo.

Ne desprindem de pe pământ si începe să-mi fie teamă. Strig la Dumnezeu şi o mână puternică mi se aşează pe umăr.

GreÅŸisem…nu sunt singură.

Urmează  o altă noapte ciudată. Nu pot dormi dar oboseala îmi joacă  jocuri urâte şi ştiu că am nevoie să mă odihnesc.

13.01. [Mai mult]

Privesc înapoi în timp…la începutul lunii ianuarie…sunt în Cochabamba, în vacanţă. Sunt singură, toÅ£i membrii comunităţii noastre sunt în America. Am rămas cu prietenii mei bolivieni. E soare în Cochabamba, e frumos ÅŸi îmi face bine odihna. Dorm mult ÅŸi citesc…ÅŸi petrec ore întregi la internet. Mi-e un dor cumplit de casă şi de toÅ£i cei pe care i-am lăsat.

9.01.2003 – Merg la o conferinţă a unei alte misiuni. E ora prânzului ÅŸi vin acasă să mănânc. Aflu că am primit un telefon din România. Mi se pare ciudat pentru că până acum am comunicat bine prin chat-uri ÅŸi email-uri obiÅŸnuite. Mă gândesc la ce ar putea să însemne telefonul ÅŸi deodată nu mai pot mânca. Mă ridic de la masă ÅŸi merg la internet să caut un mesaj care ar putea să-mi spună ce s-a întâmplat. Nu e nici un mesaj dar prietenii de la biroul Word Made Flesh din America sunt online ÅŸi îmi spun să merg acasă pentru că voi mai primi un telefon din România. Mă sperii ÅŸi întreb despre ce e vorba dar nu mi se spune. Alerg acasă ÅŸi pe măsură ce mă apropii mi se moaie inima. ÃŽnainte să intru mă gândesc la tatăl meu…dacă nu mai e în viaţă? De unde gândul ăsta nebun? Tata nu e bolnav. De fapt aÅŸtept o scrisoare de la el. La ultimul mesaj era vesel ÅŸi îmi spunea despre cât de bine îi era. AÅŸtept fotografii cu pisica lui…de unde gândul că nu ar mai fi în viaţă? [Mai mult]