Maturitatea e o dezvoltare completă, seriozitate şi profunzimea sentimentelor faţă de cineva, e responsabilitate, merg mai departe şi îndrăznesc să spun că maturitatea e dezvoltarea desăvârşită. Maturitatea nu te lasă purtat de val, maturitatea ştie ce vrea şi unde păşeşte.

Avraam, ştia că Dumnezeu are tot ce e mai bun pentru fiul său, în ceea ce priveşte partenera de viaţă. Avraam a funcţionat la un nivel înalt de credinţă. Îl pune pe slujitorul său, Eleazar, să jure că va merge la rudele lui, în casa lui, să ia o soţie, pentru Issac. Eleazar avea urme de îndoială, dar îmi place de Avraam, pentru că ştia în cine se încredea, ştia cine e de partea lui, a spus:”Îl va trimite pe Îngerul Său înaintea ta, iar tu vei lua de acolo o soţie pentru fiul meu”(Geneza 24:6)

Eleazar, slujitorul lui Avraam, parcurge 800 de km până la Rebeca; parcă îl şi văd pe Eleazar mergând în credinţa lui Avraam, cu siguranţă îi cunoaştea credincioşia, ştia cum Dumnezeu îi onorează credincioşia, de fiecare dată. Ştia, că, dacă Avraam îi poruncise să parcurgă 800 de km, nu era degeaba şi astfel, el s-a rugat :”…aceea să fie fata pe care ai ales-o pentru slujitorul tău Issac” (vs.14). Ea a venit, cea aleasă de Dumnezeu pentru Issac, da, era frumoasă, era fecioară (vs.16), pentru că tot ce vine de la Dumnezeu e frumos, placut şi întodeauna îţi va plăcea, ce alege Dumnezeu pentru tine.(Iacov1 :17) Dumnezeu îl condusese, pe Eleazar, exact pe calea care a dus spre locuinţa rudelor lui Avraam (vs.27). Pentru că, atunci când Dumnezeu alege pentru tine, El te conduce exact pe drumul corect, exact spre ce El are pregătit pentru tine. Dumnezeu alesese pe Rebeca, pentru Issac. Tot ce vine din mâna lui Dumnezeu e urmat de binecuvântare. [Mai mult]

Se spune că fiecare vorbește din locul de unde se află și vede lucrurile din perspectiva din care este. Mi-e greu să încep să scriu, pentru că deși de multe ori scriu, de cele mai multe ori vorbesc despre lucrurile anormale din lumea în care trăim, lucruri care nu mă descriu în totalitate. Nu sunt o persoană care să își exprime sentimentele direct, asta pentru că sunt băiat, dar nu numai. Am încercat să-mi educ inima să asculte indicațiile raționale ale unei minți pe care am dresat-o în asa fel încât să emită judecăți drepte, bazate pe ipoteze, nu pe sentimente.

“Cărămizi fără de viață, dar cu preț în construcția Noului Turn Babel, numerele noii societăți cu valoare umană zero au ajuns, cum ar zice Jacques Prevert “ființe de hârtie și cerneala.”

Cu toții știm că nu e  bine să ne lăsăm conduși de sentimente. Putem face greșeli fatale făcând alegeri bazate pe sentimentele noastre schimbătoare. Trăim într-o lume în care nu se mai pune preț atât de mult  pe ceea ce simțim. Contează să ajungem acolo unde ne-am propus; contează să avem rezultate, nu relații. Relațiile ne sensibilizează, o relație adevărată ne face să distrugem gardurile din jurul inimi și să o lăsăm în libertate. Iar noi, locuitorii acestui sat mondial, nu ne permitem să facem acest lucru. Vorba lui MO: “totul e pe internet…”, și astfel am transformat binecuvântarea în blestem. Suntem destul de specialiști la astfel de procedee. Am devenit niște numere, spunea Dan Puric, și asta de bună voie și ajutați puțin de alții. [Mai mult]

Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi Împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.” – Apocalipsa 12:10

Aş dori să încep acest gând plecând de la versetul în care Hristos ne spune: “Să nu ştie stânga ce face dreapta”- ştiţi defapt nici nu apucă bine dreapta să facă ceva că deja stânga cunoaştea. Oare cum se poate întâmpla aşa ceva? Deci cineva pâreste…undeva există un pârâş, mai exact unul care întotdeauna, bârfeşte, minte, pâreşte, unul care e angajat 24/24 ”la radioşanţ”-vorba românului. Dar pârâsul acesta în secolul – XXI- e foarte bine organizat având şi cu cine să-şi facă bine treaba.  A fost aruncat jos din cer pentru că nu făcea altceva decât sa pârească, iată soarta celor care pârăsc, a celor care se ocupă numai cu lucruri slabe. Aşa că, nu e treaba noastră ce face dreapta sau stânga, important să ştim ce avem noi de făcut. Deci fie e vorba de fapte bune sau de unele greşeli din viaţa unor oameni, lucrurile acestea sunt între ei şi Dumnezeu: ”Şi tu când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta”-Matei 6:3 . Să nu dăm buzna niciodată în viaţa cuiva fără ca persoana respectivă să dorească lucrul acesta. Cu adevărat trebuie să fim oameni de încredere şi caracterizaţi de dragostea lui Dumnezeu. Deci cine pârăşte, se face una cu “pârâşul” şi cine iubeşte cu iubirea lui Hristos, se face una cu Cel care e dragostea, adică Dumnezeu :  “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” Ioan3:16. [Mai mult]

În ultima vreme această expresie a devenit la fel de folosită ca şi “salut”, “la revedere” sau “ce mai faci?”. Dintre toate acestea, probabil cea cu timpul este cea mai plină de adevăr pentru că nu întotdeauna chiar te interesează ce face aproapele tău la fel cum nu chiar îţi doreşti să îl revezi din nou întotdeauna.

Mai scump ca viaţa nu ai nimic! iar viaţa ta înseamnă timpul tău pe care îl ai, dar nu îţi aparţine! Motive pentru care “n-am timp!” sunt multe… cea mai mulţumitoare pentru noi e că s-a scurtat secunda. Bineînţeles, s-a scurtat insesizabil (dacă chiar s-a întâmplat asta), dar e un motiv care mă mulţumeşte îndeajuns. Prea mult de lucru, prea multă şcoală, prea mult din altele, prea puţin din timp! La găsit scuze suntem foarte ingenioşi, ne descurcăm sau mai nou, ne adaptăm. Dezvoltăm această “artă” încă de mici copii şi o îmbunătăţim pe toată durata vieţii noastre. În ceea ce priveşte soluţionarea problemei timpului… şi pentru asta găsim scuze. [Mai mult]

Am fost lovit din plin de vestea că, băiatul acela vesel cu zâmbetul până la urechi, Dragoş Moisin, a murit. Pentru început am refuzat să cred. Speram într-o eroare. Îmi doream să nu fie adevărat. Însă, curând aveam să aflu că vestea morţii lui era adevărată.

Recunosc – deşi sunt bărbat – că am plâns şi că m-am lăsat copleşit de durere.

Sentimente de tristeţe, durere şi lacrimi s-au contopit cu un sentiment de vinovăţie. M-am simţit vinovat pentru că în ultima perioadă am făcut prea puţine pentru el. Mi-am reproşat multe, iar gândul că nu mai pot face nimic m-a hărţuit. Aşa suntem noi…îi apreciem pe cei de lângă noi când nu mai sunt.

Îmaginea unei mame zdrobite de durere şi a unui tată abătut, dar încrezător în Dumnezeu, avea să mă urmărească. La un moment dat, trecând prin faţa sicriului, mama lui, cu lacrimi în ochi, mi-a prins mâna în mâna ei, şi cu glasul lipsit de vlagă mi-a şoptit: ”Te-a iubit aşa de mult Florin…” Am ieşit afară din capelă pentru că nu am mai rezistat. Ce aş fi putut să spun la o asemenea afirmaţie? [Mai mult]

Tocmai ce mi-am luat privirile de la un tablou a cărui imagine m-a sensibilizat şi totodată m-a răscolit. În acest tablou văd o femeie trecută de 65 de ani care mănâncă ceva varză călită la o cantină de bătrâni…Cu o privire bucuroasă şi plină de speranţă mănâncă ceea ce i s-a dat…parcă spune un mulţumesc. Încerc să mi-o imaginez pe această femeie în tinereţea ei, cu familia lângă ea, fără să se gândească măcar o clipă poate, la bătrâneţea care o va trăi cu aşa mare greutate. În situaţia acestei femei sunt mii sau poate zeci de mii de alţi bătrâni…bătrâni care niciodată nu au visat ca la bătrâneţe o să trăiască o asemenea dramă. Îmi aduc aminte că în vara anului trecut eram în Bucureşti şi treceam des pe lângă o bătrânică slabă, cu pielea zbârcită, care stătea pe un gard şi nu zicea nimic…trăia din mila celor ce treceau pe lângă ea… [Mai mult]

În fiecare dimineata ne suna ceasul pentru a ne anunta ca începe o noua zi si este timpul sa ne trezim.. Sunase deja ceasul si la mine sa ma trezesc, era înca devreme. M-am ridicat din pat, am facut lucrurile ce deja devenisera rutina de dimineata si m-am grabit sa ma asez la masa pentru a gusta câte ceva, iar apoi m-am îndreptat grabit spre scoala fara sa îi multumesc mamei mele pentru mâncarea pregatita, considerând acest lucru ca fiind ceva normal. De fapt consideram hrana, aerul, sanatatea, familia si toate lucrurile ce le aveam ca ceva normal, ceva ce îmi apartinea si nu constientizam faptul ca ele sunt o binecuvântare.

A trecut timpul si circumstantele vietii mele s-au schimbat. Mama s-a îmbolnavit, iar apoi a plecat la Domnul… iar eu… eu mi-am dat seama abia atunci cât de fragila si trecatoare este viata. Mi-am dat seama ca toate lucrurile sunt o binecuvântare de la El si ca nimic nu mi se cuvine.

Daca acum câtiva ani mi se parea un lucru normal ca mama mea sa îmi pregateasca masa, acum pot spune ca îmi este dor ea, mi-e dor sa ma trezeasca dimineata si sa ma cheme pentru a lua micul dejun. Mi-as dori sa mai traiesc acele momente, dar acest lucru, acum, este imposibil. [Mai mult]

Era trecut de ora două noaptea. Somnul refuza să îmi dea târcoale, iar ochii îndrăzneau să stea deschişi. Am luat o carte în mână să mă mai cultiv, sperând ca el, somnul, să mă lovească. Citind, ecoul unei fraze rostită de o bătrânică m-a lovit…”Esti fericita?” îşi întreba bunica nepoata dusă la oraş să se facă “om mare”. Acea frază a început să nu îmi dea pace…Am început să mă întreb…sunt eu fericit? Lacrimile au început să se prelingă…le-am dat voie să curgă pe obrazul meu de bărbat pentru că nu mă vedea nimeni. Gândul mi-a fugit la dimineţile când zâmbeam către Cer în semn de recunoştinţă pentru o nouă zi, la bucuria pe care o aveam atunci când puteam ajuta pe cineva, la pacea şi fericirea pe care mi-o aduceau lucrurile mărunte ale vieţii…, iar de ceva timp uitasem să zâmbesc şi să mă bucur de tot ceea ce Dumnezeu mi-a dat.

În acea noapte, cu sufletul gol şi fără bucuria Cerului, mi-am ridicat privirea în sus şi mi-am cerut iertare pentru fiecare păcat, pentru fiecare lucru căruia i-am dat voie să îmi fure bucuria dată de El, de Dumnezeu. Atunci am înteles că tot ceea ce ne fură fericirea şi bucuria mântuirii e păcat. [Mai mult]

Îmi aduc aminte de o seară prelungită de repetiţii când unul dintre cei care cânta şi-a ridicat brusc privirea spre geam şi instantaneu toţi din biserică ne-am uitat spre geam… nu se vedea nimic! întunerec… noapte… dar gestul pe care toţi l-am făcut privind spre geam m-a făcut să înţeleg şi să observ ce mult contează direcţia în care te uiţi!

Oricine ai fi şi orice ai face, nu o să treci neobservat prin lume! Cineva te priveşte! iar direcţia în care va fi aţintită privirea ta îl va face pe cel care te priveşte să îşi aţintească ochii spre ceea ce tu priveşti! cu alte cuvinte, unde te uiţi tu, vor privi şi cei din jurul tău fără ca tu să vrei acest lucru.

Există două categorii de oameni: oameni care privesc spre nori, spre cer… şi pe chipul acestor oameni se poate observa bucurie, fericire, speranţă chiar! Şi mai este o categorie de oameni care sunt cu capul în nori!

Atunci când privirea ta este aţintită spre Dumnezeu, toţi Îl vor vedea pe Dumnezeu! Nu vei fi un zid între El şi oameni ci vei fi o fereastră… o fereastră prin care Dumnezeu va fi Cel care se va vedea! Şi este cea mai mare onoare acordată oamenilor: prin tine oamenii Îl văd pe El! [Mai mult]

Timp Devoţional

Am o Biblie, dar habar nu am pe unde este! Va trebui să o caut cândva, într-una din zile, când voi avea timp… Da ce, trebuie să o şi citesc? Mi s-a predicat destul de către tata, mama, pastori şi preoţi. Am hotărât să mai iau o pauză; oricum, e o carte destul de greu de înţeles…

Rugăciune? Păi ştiu să mă rog… Ştiu şi eu să zic Doamne, Doamne şi Înger, îngeraşul meu… Nu mă rog tot timpul, dar cine se roagă? Că doar nimeni nu e sfânt şi perfect, nu? Mă rog când am examene, când nu mai am bani, şi pe lângă asta mă mai rog şi de tata… cu el e puţin mai greu, că neamul lui provine din scoţieni şi ăştia au arici la buzunare! Aşa, mă rog pentru o mărire de salar, pentru nişte blugi noi, o geacă nouă, nişte încălţări noi, că doar uite vin sărbătorile, mă rog să-mi dea Dumnezeu sănătate, mie şi iarăşi mie (porţie dublă) şi să-mi ajute bunul Dumnezeu în toate. Şi toate astea eu zic ca acoperă o săptămâna de rugă… [Mai mult]