„Vazand ca nu reusesc sa gasesc raspunsuri la intrebarile mele, am hotarat sa-mi iau viata. Nu mai aveam pentru ce sa traiesc.”

„Atunci am simtit o usurare uriasa. Parca o patura neagra mi s-a luat de pe minte. Am simtit pacea si dragostea lui Dumnezeu cum imi cuprinde inima.”

„Copilul e deja aruncat si s-ar putea sa-ti pierzi si sotia.”

„Eu am doar mama, pe tata nu-l cunosc. Tata a parasit-o pe mama, inainte de a ma naste eu, cand mama era gravida cu mine.”

„Cine sunt eu? De ce mi se intampla mie toate lucrurile acestea? si care este scopul meu in lumea aceasta?”

„Doamne de ce s-a intamplat asta? De ce ai ingaduit accidentul asta?”

”Eugenia era pe patul spitalului din Turnu Severin, cand medicul mi-a spus ca s-ar putea sa o pierd. I-am cerut medicului sa faca orice sa salveze si copilul si pe Eugenia.”

Eugenia Lup era o handbalista foarte buna. Si-ar fi dorit sa devina jucatoare profesionista sau antrenoare de handbal. O operatie si un accident i-au oprit brutal cariera. Iar de aici pana la sentimentul prabusirii unei lumi de visuri nu a fost decat un pas. Urmatorul pas a fost gandul sinuciderii datorita senzatiei de inutilitate pentru lumea aceasta si pentru cei din jur. [Mai mult]

Trăia în urmă cu aproximativ 1000 de ani un om într-o familie modestă undeva prin Iranul de astăzi, un fabricant de corturi care cu trecerea timpului a ajuns o personalitate enciclopedică a lumii – Omar Kayyam. Pe lângă faptul că făcea corturi, se mai ocupa şi de alte lucruri – poezie, matematică, astronomie – şi una dintre poeziile sale mi-a atras atenţia şi mi-a dat mult de gândit:

“Iată singurul adevăr: suntem pionii misterioasei
Partide de şah jucată de Dumnezeu.
Ne mută, ne opreşte, ne mută iar, apoi ne-aruncă
Unul câte unul în cutia Neantului.”

Şi bineînţeles că m-am revoltat… eu?! un simplu pion?!…te rog! măcar un nebun! Mai bine un nebun!

Şi totuşi, m-am lăsat dus cu gândul la o tablă de şah cu Dumnezeu mutând piesele albe şi “altcineva” mutând piesele negre. Toată istoria Universului şi a vieţii ar părea aşa de simplă aşa…”fie ca cel mai bun să câştige!” Şi privindu-L pe Dumnezeu cum mută, am înţeles surpriza maaaare pregătită! surpriză pe care nici măcar îngerii nu au înţeles-o, surpriză la care “celălalt” nu avea nimic pregătit –  acel “ceva”, de fapt Cineva: Isus Hristos!      Şi despre asta e şahul până la urmă…surprize – surprize! Şi ca să fie surpriza şi mai mare, L-a lăsat Dumnezeu pe Isus la conducere! trei ani şi ceva învăţându’i pe alţii cum să dea şah! Şi pentru ca surpriza să fie prezentă şi de această dată, a dat Isus un şah luându-i “celuilalt” singura putere pe care o mai avea – murind pentru nebunii lui. S’a înălţat apoi la cer şi ne-a lăsat pe noi să jucăm… Ne’a învăţat prin viaţa lui pe pământ cum poţi să îţi surprinzi adversarul! Ne-a arătat cum poţi să te ridici chiar daca pari înfrânt! Ne’a arătat că şahul chiar e un sport dur cum spunea şi William Monahan: “Stai jos! Ştii să joci? Întreaga lume este ca un joc de şah. Orice mişcare îţi poate fi fatală!” [Mai mult]

Unii zic că dragostea e oarbă. Au dreptate. Alții, mai cu seamă cei care cunosc Biblia cu de-amăruntul au citit ei în Judecători 14 că Samson a făcut pe încăpățânatul, și a luat o filisteancă zicând tatălui său: ”Ia-mi-o că-mi place”. De unde tragem învățătură că nu trebuie să ne căsătorim neapărat cu persoana care ne place, ci cu cea ”care trebuie”.

Și cum aflăm care este persoana ”care trebuie”? De ce este rău să crezi în impulsul inimii tale? De ce să nu te căsătorești cu cine îți place?

O încercare de a răspunde acestor întrebări îl aduce în centrul problemei pe Dumnezeu. Dragostea este întradevăr oarbă. Ea nu ține cont nici de vârstă, nici de etnie, nici de clasa socială pentru că izvorăște din inimă și așa cum spune Biblia „inima omului este nespus de înșelătoare; cine poate s-o cunoască?”. Cine poate să-și strunească propria inimă? E imposibil.

Acum te invit să-l înțelegem pe Samson. Cu ce a greșit el? Ar fi trebui să-și ia o fată care să nu-i placă? Evident că nu. Ba mai mult eu zic că motivul pe care l-a adus este de imbatabil. Și eu am să le spun părinților mei: o iau că-mi place. Motivul pentru o alegere potrivită este cel pe care l-a rostit chiar Samson. Singura lui problema a fost că plăcerea aceea a venit dintr-o inimă care nu era predată lui Dumnezeu. [Mai mult]

E vremea darurilor … e sezonul lor insa, ce daruri primesc ma rog? Ca sunt in viata azi, acum, aici e un dar. Ca pot respira, ma pot misca, pot vedea, auzi, scrie, citi, conexa informatiile, manca si simti gustul alimentelor, bea si ma simt satula e un dar. Insa, uit ca-s daruri si le iau ca normale.

Dar, un soi de nemultumire isi scoate capul si incep: Doamne … da, fain ca traiesc. Dar, vezi Tu … era mai bine daca aveam si eu o casa … asa mare si cu lift ar fi frumos si, … neaparat cu piscina. Nu stiu sa inot insa as invata. Siiiiii, sa mai aibe sauna, camera de masaj, sa fie antifonata, spatioasa, cu o bucatatie ca in filme, sa aibe servitori care sa semene cu un fel de Mama Omida si care sa imi gateasca numai scofeturi si sa imi faca mofturile …. Ce sa mai zic … o casa de povesti.
Cella, ai un acoperis deasupra capului unde e cald si bine si nu iti trebuie mai mult.
Cum nu-mi trebuie mai mult? Pai altii cum au? Adica eu de ce sa nu am? Tu ai uitat de UNESCO, UNICEF, UE si alte sute de organizatii ce se ocupa de drepturile mele? Prin lege mi se dau multe drepturi, nici nu le stiu pe toate si … nici nu ma intereseaza care sunt, insa e bine ca-s acolo. [Mai mult]

Nu ştiu…

Caut, dar nu pot să mă hotărăsc…Unde este inima mea, Dumnezeule? Pe ce meleaguri colindă? Ce vrei de la mine, Doamne?

Ochii mei văd…văd prea mult. Mă uit şi aş vrea să nu fi văzut. E prea mult pentru mine. Îmi produce multă confuzie….mi-e frică!

Poate că greşesc, poate m-am maturizat prea mult. Mi-aduc aminte că odată, când tinereţea mea era o floare abia înflorită, aş fi înfruntat chiar şi pe Goliat pentru ea. Dar acum… dacă greşesc? Dacă mă înşel? Dacă nu e cea pe care o vreau…dacă o să vreau alta mai încolo? Dacă se urâţeşte, dacă mă înşeală, dacă se îngraşă?…Dacă ajunge ca mama ei, guralivă? Oh, Doamne, uite ce vorbesc, uite în ce hal mă aduce! Sunt disperat Doamne, dă-mi un semn! Pune-i o stea în frunte ca s-o văd, s-o disting dintre atâtea câte îmi plac. Şi dacă se poate Doamne, să-Ţi placă şi Tie. Mi-ar conveni asta…

…mai bine stau liniştit.

…

Inima mea tânjeşte după ea…nu o găsesc chiar dacă mă uit cât pot de bine. Am impresia că toate seamănă. Că nici una nu face diferenţa. Unele se cred prea frumoase, altele sunt prea timide, altele se cred prea spirituale, dar, toate se supără, toate sunt fiţoase, toate caută interese…şi eu, chiar sunt frumos, am şi ceva bani. Hmm, dar nu am maşină, nici apartament…Dar nu-i stres. Dacă mă iubeşte şi mă vrea, mă ia aşa…Dar, Doamne, dacă mă vor mai multe? Şi mie chiar îmi place asta, mă simt dorit… De ce nu mai avem voie să alegem mai multe? David cum avea voie? Nu pot să înţeleg cum a reuşit Isaac să accepte pe cineva pe care nici măcar nu a văzut-o…Grea încercare. Eu văd şi nu mă pot hotărî. Dar ce văd eu, mă înşeală Doamne, cum să o aleg? Să închid ochii? Îi închid…Nimic. Nu văd nimic. Mi-ai promis o “moştenire frumoasă”.  Ştiu că ai zis:” Cine găseşte o nevastă bună găseşte fericirea; este un har pe care-l capăta de la Domnul.”-Prov.18:22. Dar mi-ai dat o sarcină tare grea, Doamne…Va trebui să o găsesc eu…uff, greu… [Mai mult]

Suflet hoinar…Mă adun deseori din cioburi de cleştar, mă număr printre pietre solitare, sunt uneori mai singură decât singurătatea. Sunt un căutător de fericire  căutându-se pe sine însuşi în ea. Întind mâna şi vreau  să ating chipul fericirii trecute, să prind  zâmbetul de ieri, să joc şotronul în jocul copilăriei mele, să râd până mă doare burta cu gaşca de fete, să cânt pe stradă de bucurie şi să salut pe toată lumea indiferent dacă i-am mai întâlnit o dată. Unde eşti fericire?… Mă caut prin buzunare, mă întorc în stânga şi-n dreapta şi dintr-o data, umbra îngrijorării răsare pe fericirea chipului meu, un ghimpe mă înţeapă în inimă şi descopăr stupefiată:-Am pierdut-o…

Încerc să nu aplic fericirea după teoreme sau formule. Parcă sunt două feţe ale fericirii care încearcă să mă convingă de partea cui să fiu. Fericirea unu şi Fericirea doi. Fericirea devine o noţiune abstractă care nu se explică pe sine şi nici nu se aplică în toate situaţiile. Vine şi pleacă, te cuprinde sau te ocoleşte, fericirea e bună sau rea, depinde de motivaţia ei. Îmi pun întrebarea, dacă am pierdut fericirea sau ea m-a părăsit îmbufnată că nu am ascultat sfaturile ei egoiste? Ea îmi zice: [Mai mult]

Indiferent daca esti fata sau baiat, recunoaste ca te-ai indragostit! Iar daca nu ai facut-o, nu e nimic. In curand, o vei face.

Nu tin sa-ti storci memoria pentru a-ti aminti cand s-a intamplat pentru prima data. E posibil sa cotrobai in amintirile de la gradinita.

E coplesitor sentimentul de a iubi si a fi iubit. Ar fi un cliseu sa spun ca “dragostea iti da aripi sa zbori pana la cer”. Porcarii. Dragostea poate sa te afunde adanc in suferinta, sa te doboare.

Cum e atunci cand sesizezi ca esti destul de matur pentru a iubi? Esti gata sa oferi toata inima ta?

Eu zic ca esti gata sa o oferi. Poti nega, dar in subconstientul tau, stii ca un mic impuls din partea iubita poate face ca  procesul de cedare sa fie intr-o continua miscare.

Sau, poate tu spui ca nu e timpul sa iubesti. De aceea, negi mereu si mereu ca  iubesti. Constientizeaza ca negi totdeauna ceva in care crezi, pentru a ajunge sa nu mai crezi! Functioneaza metoda de a te “dezindragosti” cand esti indragostit? Evident ca da. Cel mai sigur, aceasta metoda poarta numele de “timp”. [Mai mult]

”Romani 8: 37: Totuşi, în toate acestea, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit”.

La şcoală am mers de la 6 ani si 5 luni, eram la secţia maghiară (limba mea maternă şi paternă dealtfel :)). Eram vreo 42 în clasă dintr-a treia când s-au comasat două clase din nu ştiu ce motive. Nu eram premiantă, doar în clasa întâia fusesem pe locul trei cu menţiune (lucru care se datorează mamei mele, care şi-a tocat nervii cu mine atunci J şi căreia îi sunt recunoscătoare pentru asta). Vreau să vă spun că de atunci de la şase ani jumate mergeam dintr-un colţ al oraşului în centru singură ca să merg la o şcoală bună, unde mai era şi fratele meu mai mare cu cinci ani. Faptul că el era acolo nu însemna că mergeam împreună, el având ore de obicei după-amiaza. Până în clasa a opta m-am menţinut printre primii 10-12 la învăţătură fără să fac eforturi prea mari. Inutil să vă spun că la limba maghiară aveam aproape doar note de 10. [Mai mult]

Să mă trezesc dimineaţa cu gândul la Tine, e asemenea  unui răsărit. Mi se umple zborul de culoare şi ochii îmi sunt curcubee. Suferinţa  mea s-a scurs ca un şuvoi şi parcă nu a fost nicicând…

Mi-am proptit privirea spre Tine şi nu mai vreau să văd decât frumuseţea Ta…mă doare să Te pierd din vedere.

Mă uit la copilul străin din margini de străzi fără nume, cu lacrimi în ochi şi înfometat…  şi Te regăsesc

Mă uit la bătrânii din azile prost îngrijite, în ochii lor pierduţi în zări departate şi…Te regăsesc.

Mă uit la fetele-îngeri de  noapte, cu faţade vulgar vopsite, cu speranţa din suflet îngropată  undeva în adânc…şi Te regăsesc.

Eşti ACOLO! …

Te văd  în mijlocul întunericului, şi miroase perfid a moarte. Şi boala,  şi abuzul, şi urâtul, şi suferinţa, şi orice neputinţă, te apucă şi te bat în piroane. Din  întunericul intens  răsar muguri de lumina albastră…

Durerea Te cuprinde, dar Tu Te faci punte către frumuseţe. [Mai mult]

Suntem o generaţie de şmecheri! Ştim multe şi avem multe. Cu laptopul în mână, cu celularul de fiţe şi cu o gândire occidentală, i-am depăşit de mult pe cei mai trecuţi prin viaţă ca noi. Degeaba se uită ei, mama şi tata, la tehnologia pe care o foloseşti, că nu o pricep.

Ne credem deştepţi şi, poate suntem (deşi de multe ori mă îndoiesc când văd atâta cocălărie, manelizare şi prostie). Avem de toate. Avem portocalele, bananele, jucăriile şi tehnologia pe care generaţiile născute până prin anii 80-85 nu le-au avut.

Cineva spunea că pentru noi, tinerii de azi, e mai simplu să îl urmezi pe Hristos. Nu ştiu ce să zic…

Una dintre lipsurile pe care le observ – inclusiv la mine – este puterea de a renunţa. A renunţa înseamnă a părăsi, a abandona, a ceda şi a accepta o situaţie.

Să renunţi e greu, şi nu de puţine ori, dureros. Să taci când crezi că ai dreptate, să îţi calci peste mândria ta pentru a fi împăciuitor… E greu! Însă, cei care vor să fie asemenea lui Hristos, trebuie să înveţe să practice acest ”sport” dur, dar obligatoriu pentru viaţa fiecărui credincios. [Mai mult]