Creştinii… o grămadă de oameni la un program de biserică!!? Parcă tot mai mult această idee îşi face loc în minţile celor din jurul nostru. Tot mai puţini creştini fac o faptă bună şi tot mai puţini îndrăznesc să vorbească celor din jur despre Prinţul inimii lor. Ce să mai vorbim despre planuri mai îndrăzneţe sau mai bine zis, de planuri concrete? E tragic şi dureros să vezi pocăiţii mulţumindu-se să se retragă şi să se piardă în mulţime în timp ce atâţia mor şi nu ştiu Adevărul. Suntem ca şi Petru, când îl urmărea pe Isus la judecata Lui. S-a ascuns în mulţime, neavând curajul să spună adevărul: că şi el este unul din ucenicii Domnului. Prinţul suferea şi el spunea că nu-l cunoaşte. Tragic, nu?

E şi mai tragic, însă, că noi, creştinii, am devenit comozi, mulţumindu-ne cu programele bisericii, cu câte o seară de tineret în care Dumnezeu “ne atinge”, însă a doua zi dimineaţă, la şcoală, la locul de muncă, între prieteni, ne ascundem şi ne pierdem în mulţime. Să râzi… Să plângi! Am devenit pocăiţi de doi bani, de duzină? În inima noastra flacăra închinării nu mai arde şi scrumul e bătut de vânt. Ici şi colo, câte o inimă care mai fumegă şi tot mai puţine inimi care mai ard pentru Isus.
Suntem chemaţi să ieşim din comoditate, să ne pocăim şi să plângem pentru noi şi pentru cei din jurul nostru. Să facem ceva pentru lumea în care trăim, să nu mai fim percepuţi doar ca nişte oameni simpatici, ci să vadă cei din jurul nostru că suntem ai lui Isus. Să nu ne mai vadă doar cu Bibliile sub braţ duminica şi joia, ci să vadă că trăim cu  adevărat pentru El. Spune şi să nu taci, lucrează şi să nu stai… roagă-te şi cere o inimă plină de pasiune pentru El. Dumnezeu are nevoie de tine! [Mai mult]

Un om dezbrăcat de visele lui, este golit de propria-i demnitate.
Este ca un prizonier în celula întunericului, condamnat să nu mai vadă lumina, ca un vultur închis într-o colivie, ca un soare încarcerat de o eclipsă totală.

VISUL…
Mă trezesc dimineaţa uneori, năucă de atâtea vise începute şi neterminate. Şi nu ştiu ce mă enervează mai mult, faptul că sunt prea multe, sau că sunt neterminate…
Alteori aş da orice să mai visez un vis. Se spune că oamenii foarte obosiţi, surmenaţi de efort fizic şi mental, nu mai pot visa…
Mi-e dor de visuri. De visuri frumoase, cu tărâmuri minunate, cu oameni frumoşi la suflet…Si parcă aş vrea să transpun ce-mi doresc în realitate, în lumea visului. Când am un astfel de vis, îl trăiesc cu tot sufletul, şi trăirea pare mai intensă în acea dimensiune paralelă.

Mulţi râd şi spun:”viseeee…”Şi dau din cap de parcă ştiu ei ce spun, dar nu spun nimic. Îşi trăiesc realitatea resemnaţi la o lume a câmpului vizual, cred numai ce văd, simt numai ce se poate atinge…O lume în care visurile sunt accidente. “Noi credem în idealuri!”-e deviza lor.
Idealul este un vis perfect, utopic aş putea spune, care în loc să-ţi dea aripi, îţi pune lanţuri şi te robeşte la muncă silnică. Idealul te face dependent de “a face ceva”(pentru că aşa funcţionează societatea în care trăim). Idealul este un vis pierdut în amănunte, în propriul egoism, încercând să se satisfacă numai pe sine. Idealul este un vis pierdut în neant, e ca un înger de lumina căzut… [Mai mult]

“…nu i’a părut rău că a luat cocaină, ci i-a părut rău că a fost prins.” – cam aşa suna un comentariu postat în urmă cu ceva timp pe un site de sport, cu privire la o ştire. M-am oprit puţin şi în mintea mea s-a născut un gând care nu m-a lăsat în pace câteva zile bune. Lucru care mă frământa era cu privire la pocăinţa noastră… modul în care de multe ori ne pocăim.

„Pocăinţa este o schimbare de inimă nu de părere.”

De multe ori ne simţim şi noi “prinşi”  de legea Celui sfânt şi acţionăm ca atare. Lucrul care ne conduce la această pocăinţă greşită este tocmai concepţia greşită pe care o avem despre păcat şi despre legea lui Dumnezeu.

Avem impresia în subconştientul nostru că legile au fost date din moftul unui Dumnezeu capricios care ţine cu tot dinadinsul să fim ca şi El, nerealizând că această lege vine tocmai din dragostea Lui pentru noi, pentru cei din jurul nostru, pentru o mai bună relaţionare şi acceptare. Acţionăm ca şi cum părerea noastră este că dacă respectăm legile îi facem o favoare lui Dumnezeu. Bineînţeles că aceste lucruri nu le exprimăm niciodată verbal dar trăim de cele mai multe ori în aşa fel încât acest lucru s-ar putea descifra din trăirea noastră. [Mai mult]

“Am descoperit paradoxul că, dacă iubeşti până când doare, atunci nu există nicio durere, ci doar mai multă dragoste” … Maica Tereza

Se legăna haotic şi repeta ca o moară stricată:” până acum Domnul a fost cu noi, până acum Domnul a fost cu noi, până acum …”

Nu vroia să plângă dar lacrimile îi curgeau involuntar pe obraji. Privea departe…era cu totul departe; în locul unde a simţit ultima dată bucurie. Dar locul acela era foarte departe…În orice punct din viaţa ei în care poposea, dădea de durere, încercări, lacrimi, tristeţe. Unde era bucuria???Probabil trebuia să se bucure că de data aceasta era mai matură, mai călită de atâtea experienţe şi că reacţia ei era una mai temperată…Închisese totul în interiorul ei. Negura acoperea capabilitatea ei de a vedea vreo rază de speranţă. Se simţea slabă şi era slabă; era dezamăgită de persoana ei.

Din teorie ştia că aceasta situaţie trebuie să aibă un sfârşit, că tot ce începe, se sfârşeşte!-ca şi viaţa..Dar era doar teorie. Tot teoretic ar fi trebuit să răsară soarele…Era atât de îmbibată cu durere şi dezamăgire, ca un burete umplut până la refuz. Nici măcar nu se putea gândi dacă soarele va mai răsări vreodată pentru ea…era un gând uitat în neant… [Mai mult]