Aşezată pe o bancă de lemn din curtea frumos pavată, ascult rugăciunea tremurată a lui P. Cuvintele lui sunt simple pentru că  P. nu are prea multă şcoală… îmi taie inima pentru că, pe cât sunt de simple, pe atât sunt de reale, scoase brut din sufletul lui care nu ştie să cosmetizeze. Mută, mă uit la rugăciunile mele şi le compar cu ale lui.

P: “Îţi mulţumesc, Doamne pentru că ziua de azi a fost mai călduroasă decât cea de ieri.” Iar eu ştiu că pentru el, căldura de astăzi înseamnă că nu a mai tremurat pe stradă, şi că, poate la noapte, nu va fi la fel de frig în canalizarea unde doarme el.

Eu: “Te rog să faci să fie şi azi cald.” Şi ştiu că de fapt frământ în mine gândul că aş vrea să mă pot încălţa cu pantofi şi nu cu cizme.

P:  “Îţi mulţumim pentru că am venit aici, ca să ne întâlnim cu oamenii aceştia care ne ajută.”  Iar eu ştiu că el că este recunoscător pentru oamenii care l-au găsit pe străzi şi care i-au spus despre un Tată care îl iubeşte. Nu are pe nimeni altcineva şi de când i-a întâlnit pe ei, nici nu mai caută prieteni, pentru că în lumea lui e greu să te încrezi în oameni. [Mai mult]

…anul trecut mă pregăteam pentru misiunea din Kenya din vară…ştiam că voi merge la o şcoală infintata pentru copii care proveneau din familii sărace, ce nu îşi permiteau să plătească taxa şcolară …o şcoală unde profesorii erau voluntari, deşi erau la fel de săraci că şi copii din clasele lor.

…în timp ce mă rugăm şi îi ceream Domnului să îmi spună care este mesajul Lui pentru copii din Kibera [ cel mai mare slum-mahala din Africa, situat la periferia capitalei kenyene- Nairobi], îmi veneau mereu în cap cuvintele “spune-le că îi iubesc”…şi m-am tot gândit…cum să le spun că îi iubeşti…adică cum să le demonstrez că Dumnezeu îi iubeşte…gândindu-mă la conditile greu de imaginat în care ăşti copii flămânzi şi abuzaţi, cresc…am continuat să mă rog…gândindu-mă că poate îmi mai spune ceva….altceva să le spun ceva mai uşor de demonstrat…dar aceste cuvinte mă urmăreau şi după ce le auzeam în mintea mea…se făcea linişte, nu mai era nimic de adăugat. Aşa că am început să mă rog, să îmi arate Domnul modalităţi prin care să le explic şi să le demonstrez dragostea Lui… [Mai mult]

Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, să ne  păzească  inimile şi gândurile în Hristos Isus şi fie îndurarea Domnului  peste noi, după cum o nădăjduim noi de la EI!

Mă numesc  Anda şi am prilejul să am 22 de ani binecuvântaţi de la adoratul nostru Împărat.

Am bucuria să trec prin una din feluritele încercări care sunt lăsate  omului care îşi doreşte cu adevărat  o viaţă neprihănită . De mică copilă de la vârstă de 6 ani, mi s-a pus un diagnostic care ne-a înfiorat pe toţi. Această încercare avea să se numească Distrofie musculară progresivă de tip Duchenn (cu alte cuvinte o atrofiere a muşchilor începând din partea inferioară a membrelor până în cea superioară, care are că final afectarea muşchiului miocardic şi evident survenirea morţii).

Am înţeles că urma să îmi trăiesc o viaţă care pe zi ce trecea devenea tot mai limitată, aşa încât la vârsta de 10 ani am ajuns să fiu dependentă de un fotoliu rulant. Atunci am realizat că eu nu trebuie să fiu o persoană care să dau înapoi, rezumându-mă la a mă plafona. Aşa că am încercat să am o viaţă cât mai activă, să interelationez cu societatea care mă înconjura. Aveam prieteni, colegi de clasă dar în mod special aveam familia aproape. Mai am doi fraţi şi o soră,  toţi mai mari ca mine care încă din debutul acestei încercări  au fost alături de mine susţinându-mă moral, iar părinţii au fost pilonii de neclintit care Domnul i-a aşezat lângă mine din partea cărora am primit cel mai minunat sprijin. [Mai mult]

Fiind destul de cerebrală mi-a fost greu să “visez” o intâlnire cu Isus, să vizualizez evenimentul, să … gândesc în termeni umani întâlnirea asta.Şi fiind şi cam grea de cap, am nevoie de exemple din viaţa asta reală, pământeană ca să pricep cam cu ce se mănâncă dorul ce se îmbină cu cerul.

Prietena mea cea mai buna locuieşte în Statele Unite şi sunt doi ani de când nu ne-am văzut face to face.  Îmi este foarte dor de ea … mă sună, vorbim, ne şi vedem mulţumind amândouă pentru tehnica modernă dar una e să trimiţi o îmbrăţişare virtuală desenată în două mâini ce se întind, şi alta e să le simţi în jurul propriului corp. Dacă nu o văd, asta nu înseamnă că ea nu mai exista, că nu o voi mai vedea …

Cu mulţi ani în urmă am cunoscut un alt prieten, dar din diverse motive nu ne-am văzut face to face decat  cu puţin timp in urma. Ne scriam, vorbeam la telefon, ne trimiteam fotografii însă abia aşteptam întâlnirea reală, faţă în faţă … să văd pe viu expresia feţei, să aud cu urechile mele vocea lui.  Însă atata vreme cât nu l-am vazut, nu m-am îndoit de existenţa lui, de ceea ce îmi spunea sau scria … [Mai mult]

E seară, în câteva ore mă urc în avion. Am biletul în mână şi pot să mă relaxez, am rezolvat tot. Dar momentele de repaos nu sunt bune. Îmi dau seama că nu mai am tată şi simt nişte lacrimi în gât zbătându-se să iasă. Nu mai pot să plâng. Ceva s-a închis în mine şi nu îmi dă  voie să cad. Acasă…acasă voi avea timp să-L plâng pe tata. Încă nu sunt acolo.

Ne desprindem de pe pământ si începe să-mi fie teamă. Strig la Dumnezeu şi o mână puternică mi se aşează pe umăr.

Greşisem…nu sunt singură.

Urmează  o altă noapte ciudată. Nu pot dormi dar oboseala îmi joacă  jocuri urâte şi ştiu că am nevoie să mă odihnesc.

13.01. [Mai mult]

Privesc înapoi în timp…la începutul lunii ianuarie…sunt în Cochabamba, în vacanţă. Sunt singură, toţi membrii comunităţii noastre sunt în America. Am rămas cu prietenii mei bolivieni. E soare în Cochabamba, e frumos şi îmi face bine odihna. Dorm mult şi citesc…şi petrec ore întregi la internet. Mi-e un dor cumplit de casă şi de toţi cei pe care i-am lăsat.

9.01.2003 – Merg la o conferinţă a unei alte misiuni. E ora prânzului şi vin acasă să mănânc. Aflu că am primit un telefon din România. Mi se pare ciudat pentru că până acum am comunicat bine prin chat-uri şi email-uri obişnuite. Mă gândesc la ce ar putea să însemne telefonul şi deodată nu mai pot mânca. Mă ridic de la masă şi merg la internet să caut un mesaj care ar putea să-mi spună ce s-a întâmplat. Nu e nici un mesaj dar prietenii de la biroul Word Made Flesh din America sunt online şi îmi spun să merg acasă pentru că voi mai primi un telefon din România. Mă sperii şi întreb despre ce e vorba dar nu mi se spune. Alerg acasă şi pe măsură ce mă apropii mi se moaie inima. Înainte să intru mă gândesc la tatăl meu…dacă nu mai e în viaţă? De unde gândul ăsta nebun? Tata nu e bolnav. De fapt aştept o scrisoare de la el. La ultimul mesaj era vesel şi îmi spunea despre cât de bine îi era. Aştept fotografii cu pisica lui…de unde gândul că nu ar mai fi în viaţă? [Mai mult]

De dimineaţă când ne trezim să mergem la şcoală, sau la serviciu, vedem în drumul nostru oameni care îşi caută „pâinea” la tomberoane. E trist dar asta e realitatea din ziua de azi, pe care o vedem în fiecare zi.

Se spune că un om cu inima mare, trecea pe o stradă şi a văzut un băieţel care se uita către prăjitura din vitrina unui magazin. Făcându-i-se milă de el, îl invită pe băieţel să meargă înăuntru pentru a servi acea prăjitura. Zâmbetul era prezent pe chipul băieţelului, era aşa de fericit pentru că un „nene” a ales sa-i ofere o prăjitură. După ceva vreme, băieţelul deveni trist, iar omul îl întrebă „ de ce eşti trist, şi numai mânânci?” La care băieţelul spuse, „ vedeţi dvs. eu am avut ocazia să pot mânca acestă prăjitură, dar vedeţi băieţelul care se uită la vitrină? El e fratele meu şi sunt trist pentru el, că nu a apucat să mănânce şi el!” Atunci omul cu suflet mare, a cumpărat o prăjitură şi la fratele băieţelului, iar aceştia au avut parte de nişte clipe minunate. [Mai mult]

Numele meu este Daniel Ispas, am 27 de ani şi sunt din Romania. Sunt căsătorit cu o fată din Anglia, foarte frumoasă, şi suntem binecuvântaţi cu un fiu minunat. Aş vrea să îmi rezerv câteva momente ca să vă spun povestea mea.  Motivul pentru care vă spun povestea mea, este ca să vă încurajez pe voi să credeţi, în Dumnezeu. Societatea de astăzi vă spune că nu există Dumnezeu, iar chiar dacă ar exista unul, nu se merită să credeţi în El, pentru că nu v-a schimba cu nimic viaţa ta, nici nu o v-a îmbunătăţi. Încă de mic copil am fost învăţat că întotdeuna există 2 părţi ale povestirii. Iar în povestea mea aş vrea să stau de partea lui Dumnezeu. Aş vrea să citeşti tot, chiar dacă vei fi tentat să te îndoieşti că tot ce e scris aici e adevărat. Mă rog să ai curajul să citeşti până la sfarşit să te gândeşti şi apoi să decizi dacă vei crede sau nu.

Totul s-a întâmplat acum 16 ani în vara anului 1992, iar pe atunci aveam 9 ani. Pe vremea aceea trăim la o fermă de peşte lângă un sat din vestul României, numit Cărand. Erau 7 persoane care locuiau la acea fermă. Eu, părinţii mei, fratele meu, cele 2 surori şi mătuşa, sora mamei. Tatăl meu era păstorul bisericii locale şi lucra full-time la ferma de peşte. [Mai mult]

E aşa mare bucuria care o am în inimă, de a putea împărtăşi mărturia mea. Nu e nimic spectaculos cu privire la ea, nu a fost nimic palpabil în organismul meu ci în inima mea, în interiorul meu. În linii mari viaţa mea putea fi definită „a trăi pentru mine şi propriile mele plăceri” aceasta însemnând a avea acelaşi mod de viaţă ca şi prietenii mei necreştini, nefiind aproape nici o diferenţă între mine şi ei, iar superficialitatea făcea parte din viata mea de zi cu zi.

Am crescut într-o familie creştină, şi am fost adusă de mică la biserică şi de mică am înţeles că Domnul Isus a murit şi pentru mine, şi mă iubeşte. Eram nelipsită de la biserică, îmi plăcea să merg la biserică, îmi plăcea să spun poezii şi să cânt, şi eram implicată în corul bisericii şi chiar în lucrarea cu femeile din biserică, fiind singura tânără din biserica care se întâlnea cu surorile la rugăciune. Eram ataşată în mod deosebit de surorile din biserica mea, iar prin clasa a 6 mergeam la ele acasă, la care ştiam că sunt bolnave, le vizitam, citeam din Biblie pentru ele şi mă rugam împreună cu ele, de asemenea eram implicată şi în lucrarea cu vizitarea bolnavilor la spital şi îl iubeam pe Dumnezeu. [Mai mult]