Prin harul lui Dumnezeu , am fost de trei ori plecată în India pentru a sluji Domnului printre oamenii care locuiesc în mahala, la marginea oraşului. Ceea ce m-a marcat cel mai mult nu a fost sărăcia lor lucie ci sărăcia spirituală şi întunericul în care se zbat, robia spirituală…

Prima călătorie misionară (2004-2005)- am lucrat în cea mai mare parte a timpului cu copiii şi puţin cu femeile. Pe unii copiii i-am ajutat să scrie în hindi (limba lor oficială), altora le-am predat lecţii biblice, fiind ajutată de un traducător din engleză în hindi.

În a doua călătorie misionară (2007-2008) am slujit cel mai mult traducând lecţiile biblice din română în engleză. În aceeaşi perioada am început să învăţ limba (hindi), mergând la o şcoală de hindi, cu dorinţa fierbinte de a le sluji cât mai bine şi fiind de folos Împărăţiei.

Când am plecat a treia oară (2009-aprilie), am avut aceeaşi dorinţă de a învăţa limba cât mai bine pentru a mă putea apropia de oameni şi a le spune despre Domnul Isus. Dar, din nefericire , am căzut într-o stare de depresie la 5 zile după ce am ajuns în India. M-am simţit foarte slabă în comparaţie cu nevoile oamenilor din această ţară, poate şi nepregătită…Datorită faptului că această stare s-a accentuat, după o luna şi jumătate, am fost nevoită să mă întorc în ţară şi să urmez un tratament medical. [Mai mult]

Călătoria în continentul african mi-a schimbat viaţa. E bucuria visului împlinit. Fără să exagerez, a fost o minune zilnică pe care Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate,  mi-a dat s-o trăiesc din plin. Nu am destule cuvinte să exprim recunoştinţa pe care o am în inima mea pentru această experienţă de viaţă mult aşteptată.

Pe când credeam că neîmplinirile pe plan personal îmi vor secătui prea mult existenţa, am hotărât să nu mai am aceeaşi atitudine asupra celor ce mi se întamplă şi să am alte reacţii în ce priveşte împlinirea în viaţă, să ţintesc mai sus decât se obişnuieşte în lumea noastră contemporană. Am decis să mă ocup de lucrarea Creatorului Universului şi El s-a ocupat de bunăstarea mea sufletească şi mi-a vindecat spiritul rănit şi obosit de căutările după un rost de a exista.

Aş fi vrut ca toţi pe care-i cunosc şi nu numai, să fi trăit aceeaşi bucurie a slujirii, a împlinirii spirituale, a vindecării interioare, asemenea mie. Pentru că, nu-i aşa, o bucurie neîmpărtăşită este o bucurie “tristă”. Dar recunoştinţa mea faţă de Împăratul galaxiilor creştea zi de zi când vedeam răspunsuri la rugăciuni; rugi simple, aparent banale, nimic spectaculos, dar atât de semnificativ pentru mine personal. Zilnic simţeam înviorare de la Faţa Domnului şi primeam putere să lucrez, să slujesc şi eram protejată vizibil de orice lucru care era potenţial dăunător din partea vrăjmaşului, a naturii, a mediului înconjurător şi străin pentru mine. [Mai mult]

Uneori aş vrea să spun că urăsc …
Urăsc felul în care mişună maşinile pe străzile poluate…
Urăsc pereţii plini de cuvinte vulgare… şi geamurile sparte de mâinile unui trup cu gânduri murdare…
urăsc zâmbetele false..
urăsc minciuna…
violenţa…
privirile trufaşe..
urăsc ura!

Urăsc cu toată dragostea, fariseii îmbrăcaţi în costume elegante, ce duminică de duminică ocupă scaunele din biserica noastră…
Urăsc cu şi o mai mare iubire, oamenii cu vocabularul puţin dezvoltat…( vulgar )
Urăsc atât de adânc, în iubire, toţi afaceriştii egoişti care lovesc din coate în toate părţile, si care atunci când le spui că la biserică, grupul de misionari are nevoie de susţinere economică pentru lucrarea din Africa, ei îţi răspund cu faţa “sfinţită”, ( un stil de posomorâre ), că înţeleg situaţia, dar tocmai s-au gândit să investească în terenul de pe vârful dealului de lângă Cluj… sau Bucureşti… ( atunci parcă îmi presionează ceva limba, să le spun “să arunce în continuare,cu mărgăritare la porci, că se pricep de minune.” )
Urăsc cu toată dragostea acele personaje ciudate, care stau mereu într-un colţ, tăcute, la prima vedere inofensive, dar care defapt acumulează informaţii pentru coacerea celor mai stânjenitoare bârfe… şi unii au un talent de ne-egalat… [Mai mult]

Un vis vreau să compun, să-l cânt pe melodia sufletului meu, purtat de şoapte dincolo de realitatea mea, acolo unde numai eu voiesc să fiu, în cântecul sufletului meu.
Cu cât trec anii şi merg printre cărări, nu viaţa mă poartă pe-al ei şir, ci eu, prin tot ce sunt, fac şi vorbesc-ZIDESC…

E cursul lucrurilor, e-atât de firesc….De ce mă-ntreb atât de multe, când toate sunt doar praf, mărunte… Sensul meu e dincolo de vis, e-o taină dintr-o lume din paradis. Nu sunt din lumea aceasta ar trebui să strig, deoarece am fost făcută din şi pentru: ETERN.
Nu vreau nici rime pentru că n-am nimic de arătat, nici de transformat. Din nou, sunt eu, eşti tu şi voi, sunt ei şi ele, simplii noi. Şi ce rămâne dintr-atâta goană?

Eu am găsit răspunsul, suflarea ce ne-animă, e gândul, dorul după ÎMPLINIRE. Nu te-ntreba, unde-o găseşti,unde s-o cauţi, căci ea se naşte din imperfecţiune: “DRAGOSTE” [Mai mult]

Pielea lor e moale şi încreţită de ani. Mâinile lor tremurânde sunt întinse după ajutor. Zâmbetul lor îmi înduplecă inima şi mă face să cad în genunchi, în umilinţă. Ei sunt învăţătorii mei.

Îi spăl încet, cu grijă, precum i-aș mângâia. Apa curge şiroaie de pe corpurile lor şi eu mă gândesc la râuri, la râuri frumoase cu ape repezi.

„Să curgă râul!”, spune cântecul.

Oasele lor, împingând pielea în umflături moi mă fac să îi ating uşor. Mă gândesc la durerea lor. Sunt fericiţi cu toţii după baie şi zâmbesc… iar zâmbetul lor îmi înduplecă inima. Mâinile lor le strâng tare pe ale mele ca să se ridice pe picioarele lor subţiri…atât de subţiri.

Mergem împreună! Eu îi ajut să meargă!

Mergem împreună! Ei mă ajută să merg!

Ei sunt învăţătorii mei. Și totuşi ei nu stau la catedre, nu corectează hârtii, nu poartă ochelari, ci stau în scaune cu rotile sau întinşi în pături în casa Misionarilor de Caritate, aici în El Alto, Bolivia. Ei nu sunt îmbrăcaţi frumos, pantofii lor nu sunt împerecheaţi, iar cămăşile nu au destui nasturi. Ei nu miros frumos, unii salivează fără control. Nu ştiu să spună cuvinte mari, mulţi dintre ei nu pot nici măcar vorbi. Ei nu au idei măreţe, mulţi dintre ei vorbesc și râd singuri, uitându-şi numele și vârsta pentru că nu au nevoie de astfel de lucruri în lumea lor fericită. [Mai mult]

Aşezată pe o bancă de lemn din curtea frumos pavată, ascult rugăciunea tremurată a lui P. Cuvintele lui sunt simple pentru că  P. nu are prea multă şcoală… îmi taie inima pentru că, pe cât sunt de simple, pe atât sunt de reale, scoase brut din sufletul lui care nu ştie să cosmetizeze. Mută, mă uit la rugăciunile mele şi le compar cu ale lui.

P: “Îţi mulţumesc, Doamne pentru că ziua de azi a fost mai călduroasă decât cea de ieri.” Iar eu ştiu că pentru el, căldura de astăzi înseamnă că nu a mai tremurat pe stradă, şi că, poate la noapte, nu va fi la fel de frig în canalizarea unde doarme el.

Eu: “Te rog să faci să fie şi azi cald.” Şi ştiu că de fapt frământ în mine gândul că aş vrea să mă pot încălţa cu pantofi şi nu cu cizme.

P:  “Îţi mulţumim pentru că am venit aici, ca să ne întâlnim cu oamenii aceştia care ne ajută.”  Iar eu ştiu că el că este recunoscător pentru oamenii care l-au găsit pe străzi şi care i-au spus despre un Tată care îl iubeşte. Nu are pe nimeni altcineva şi de când i-a întâlnit pe ei, nici nu mai caută prieteni, pentru că în lumea lui e greu să te încrezi în oameni. [Mai mult]

…anul trecut mă pregăteam pentru misiunea din Kenya din vară…ştiam că voi merge la o şcoală infintata pentru copii care proveneau din familii sărace, ce nu îşi permiteau să plătească taxa şcolară …o şcoală unde profesorii erau voluntari, deşi erau la fel de săraci că şi copii din clasele lor.

…în timp ce mă rugăm şi îi ceream Domnului să îmi spună care este mesajul Lui pentru copii din Kibera [ cel mai mare slum-mahala din Africa, situat la periferia capitalei kenyene- Nairobi], îmi veneau mereu în cap cuvintele “spune-le că îi iubesc”…şi m-am tot gândit…cum să le spun că îi iubeşti…adică cum să le demonstrez că Dumnezeu îi iubeşte…gândindu-mă la conditile greu de imaginat în care ăşti copii flămânzi şi abuzaţi, cresc…am continuat să mă rog…gândindu-mă că poate îmi mai spune ceva….altceva să le spun ceva mai uşor de demonstrat…dar aceste cuvinte mă urmăreau şi după ce le auzeam în mintea mea…se făcea linişte, nu mai era nimic de adăugat. Aşa că am început să mă rog, să îmi arate Domnul modalităţi prin care să le explic şi să le demonstrez dragostea Lui… [Mai mult]

Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, să ne  păzească  inimile şi gândurile în Hristos Isus şi fie îndurarea Domnului  peste noi, după cum o nădăjduim noi de la EI!

Mă numesc  Anda şi am prilejul să am 22 de ani binecuvântaţi de la adoratul nostru Împărat.

Am bucuria să trec prin una din feluritele încercări care sunt lăsate  omului care îşi doreşte cu adevărat  o viaţă neprihănită . De mică copilă de la vârstă de 6 ani, mi s-a pus un diagnostic care ne-a înfiorat pe toţi. Această încercare avea să se numească Distrofie musculară progresivă de tip Duchenn (cu alte cuvinte o atrofiere a muşchilor începând din partea inferioară a membrelor până în cea superioară, care are că final afectarea muşchiului miocardic şi evident survenirea morţii).

Am înţeles că urma să îmi trăiesc o viaţă care pe zi ce trecea devenea tot mai limitată, aşa încât la vârsta de 10 ani am ajuns să fiu dependentă de un fotoliu rulant. Atunci am realizat că eu nu trebuie să fiu o persoană care să dau înapoi, rezumându-mă la a mă plafona. Aşa că am încercat să am o viaţă cât mai activă, să interelationez cu societatea care mă înconjura. Aveam prieteni, colegi de clasă dar în mod special aveam familia aproape. Mai am doi fraţi şi o soră,  toţi mai mari ca mine care încă din debutul acestei încercări  au fost alături de mine susţinându-mă moral, iar părinţii au fost pilonii de neclintit care Domnul i-a aşezat lângă mine din partea cărora am primit cel mai minunat sprijin. [Mai mult]

Fiind destul de cerebrală mi-a fost greu să “visez” o intâlnire cu Isus, să vizualizez evenimentul, să … gândesc în termeni umani întâlnirea asta.Şi fiind şi cam grea de cap, am nevoie de exemple din viaţa asta reală, pământeană ca să pricep cam cu ce se mănâncă dorul ce se îmbină cu cerul.

Prietena mea cea mai buna locuieşte în Statele Unite şi sunt doi ani de când nu ne-am văzut face to face.  Îmi este foarte dor de ea … mă sună, vorbim, ne şi vedem mulţumind amândouă pentru tehnica modernă dar una e să trimiţi o îmbrăţişare virtuală desenată în două mâini ce se întind, şi alta e să le simţi în jurul propriului corp. Dacă nu o văd, asta nu înseamnă că ea nu mai exista, că nu o voi mai vedea …

Cu mulţi ani în urmă am cunoscut un alt prieten, dar din diverse motive nu ne-am văzut face to face decat  cu puţin timp in urma. Ne scriam, vorbeam la telefon, ne trimiteam fotografii însă abia aşteptam întâlnirea reală, faţă în faţă … să văd pe viu expresia feţei, să aud cu urechile mele vocea lui.  Însă atata vreme cât nu l-am vazut, nu m-am îndoit de existenţa lui, de ceea ce îmi spunea sau scria … [Mai mult]