Fiecare individ în parte este născut, creat să se închine! Închinarea devine închinare reală,  în momentul în care Îl facem pe Dumnezeu Centrul Închinării noastre. Restul, faptul că ne place să cântăm, că avem înclinaţii artistice, în lipsa prezenţei lui Dumnezeu, este doar manifestarea abilităţilor noastre, nu este închinare! În ultimul timp, din cauza împrejurărilor, am experimentat mult închinarea individuală. Este bună! Ca şi rugăciunea în cămăruţă, închinarea individuală te zideşte personal, te ridică şi îţi asigură strictul necesar pentru o viaţă trăită în prezenţa lui Dumnezeu. Dar nu este deajuns! Lui Dumnezeu Îi plac închinătorii! Îi place închinarea ta personală şi este atras de ea..dar El Îşi manifestă Atributele în Închinarea comună.

Cortul lui David era plin de închinători, plin de sunetul laudei poporului. În mintea mea vizualizez imaginea unui singur închinător, care poartă o flacără vie a prezenţei lui Dumnezeu cu el. Şi apoi, o mulţime de inchinători, adunaţi în acelaşi loc, purtându-şi fiecare flacăra închinării…wow, ce rezultă? O Închinare Explozivă, un foc imens, în unitatea unei sume de închinători cu însumarea flăcărilor închinării lor. [Mai mult]

Citeam ultima revista Worship Leader şi am văzut un articol al  lui Paul Baloche. În articol, acesta împărtăşeste cum, acum 20 de ani, el nu a avut nici o dorinţă să conducă lauda şi închinarea, cu atât mai puţin să fie ce este acum: vocea Lui Dumnezeu. Nu, de fapt, viziunea lui Paul despre viaţă a fost “Sunt doar un membru al formaţiei”. Paul continuă să împărtăşască cum această viziune s-a schimbat  într-o zi, în timp ce trupa de laudă şi închinare cânta lin şi liderul de închinare l-a îndemnat pe Paul să vină în faţă şi să conducă biserica într-un cântec, în timp ce el se ruga cu câţiva oameni în faţă. Paul nu a mai fost acelaşi după această experienţă.

Problema a fost că Paul era obişnuit să stea “pe margine” şi să nu facă nimic mai mult decât să fie “un membru al formaţiei”. Cu toate acestea, Dumnezeu a avut alte planuri cu el. Ce planuri are Dumnezeu cu tine? Paul participa la închinarea comună, fiind undeva în spate. Poate că şi tu ai o dorinţă să slujesti, dar ţi-e frică să faci un pas al credinţei, fiind ghidat de El. [Mai mult]

În 1997 Dumnezeu mi-a vorbit şi mi-a spus: “Vreau sã te folosesc pentru a reîntoarce inimile oamenilor Mei înspre Mine.” Atunci am zis: ”De ce, Doamne?” şi El mi-a spus:” Pentru cã au inimile împãrţite.”

Inima are nevoie sã fie cuceritã. Avem nevoie de o întâlnire proaspãtã a dragostei. Avem nevoie sã-l experimentãm pe Dumnezeu într-un aşa fel încât inimile noastre sã fie captivate de El. Doar atunci ne putem întoarce înspre El cu inimi pasionate, închinându-ne în Duh şi Adevãr. Psalmistul s-a rugat “Întoarce-ne Doamne şi inimile noastre vor fi îndreptate înspre Tine.” Cred cã Dumnezeu a lãsat muzica, ca şi un mijloc de a trezi inimile noastre înspre El. În muzicã existã puterea de a aprinde inimile noastre în închinare. Pentru aceasta a fost creatã!

Consider cã biserica este pregãtitã pentru o forţã proaspãtã a închinãrii. Se simte o foamete dupã realitate în închinare care merge mult mai departe decât am fost obişnuiţi pânã acum. Dumnezeu ne cheamã într-un mod profund sã fim cu El, şi cântecele noastre ar trebui sã reflecte asta. Dacã un anumit cântec nu ne mişcã destul de profund într-o anumitã direcţie, atunci probabil profunzimea nu e chiar aşa profundã. Doar cântecele nãscute în prezenţa Sa pot sã aducã acea prezenţã asupra noastrã. Cântecele compuse din pasiune vor aduce pasiune în închinarea din progamele noastre. Nu-mi amintesc de nici un cântec pe care l-am compus şi care sã nu-mi fi provocat lacrimi în timp ce îl scriam. În lacrimi este renunţare. Când lacrimile curg într-un mod liber, inima este deschisã şi în acest fel mult mai uşor de atins. Dacã nu avem astfel de momente în timpul serviciului de închinare, în care oamenii sã aibã libertatea de a plânge în tãcere în timp ce inima lor este deschisã înspre Dumnezeu, atunci inimile nu pot fi atinse. [Mai mult]

Un bun prieten mi-a povestit recent despre un om care l-a mustrat pentru că a descris sentimentul de bucurie care vine din cunoaşterea Lui Dumnezeu. “Se rezumă creştinismul doar la o religie care te face să te simţi bine?” l-a mustrat el. În timp ce ascultam, am început să reflectez la această afirmaţie. Ne închinăm noi Lui Dumnezeu doar pentru că aceasta ne aduce bucurie? Ar trebui să facem aceasta? Inconştient, putem de multe ori să ne gândim că este mai spiritual să Îl slujim pe Dumnezeu din datorie decât din plăcere; că Dumnezeu vrea să ne conformăm, să capitulăm şi să Îl slujim pentru că aşa se cuvine.

Fiind un lider de închinare, recunosc că unul dintre motivele pentru care Îl lăudăm pe Dumnezeu este pentru că aşa se cuvine. El cere lauda noastră pur şi simplu pentru că El este Obiectul cel mai frumos şi atotsatisfăcător. Mai mult decât atât, El doreşte lauda noastră pentru că El este Dumnezeu, Creatorul legilor. Sunt mulţumit de această conştientizare.Dar   mă întreb dacă nu ne  înşelăm singuri oprindu-ne aici. [Mai mult]

Trăim într-o perioadă în care totul în jurul nostru se schimbă, iar principiile închinării fiecărui creştin pot cuprinde noi orizonturi spirituale, datorită Duhului Sfânt.

Bazele laudei şi închinării se văd bine în cuvântul lui Dumnezeu, atât în Vechiul Legământ, cât şi în Noul Legământ, iar în momentul în care a luat fiinţă Biserica, în ziua de Rusalii şi până în zilele noastre, fiecare generaţie de creştini a cunoscut diferite trepte în închinare, în funcţie de contextul cultural al vremii. Cu fiecare generaţie de creştini, s-a mai urcat o treaptă în domeniul adorării şi al închinării, care, pe parcursul veacurilor, s-a tot dezvoltat pentru că trupul lui Hristos, ca şi întreg, trebuie să-L cunoască pe El pe deplin.

Cum Îl putem cunoaşte pe Hristos mai profund dacă nu în mijlocul laudelor noastre, unde locuieşte şi în rugăciunea care leagă omul de Dumnezeu, prin Fiul Său ?

Voia Lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să-L cunoască pe El şi să-L slujească, în supunere faţă de planul şi voia Sa.(Ieremia 31, Evrei 8). [Mai mult]

Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta! Căci ei tot mai pot să Te laude. Ferice de cei ce-şi pun nădejdea în Tine, în a căror inimă locuieşte încrederea. Când străbat aceştia valea plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări .  Psalmul 84 4:6

Ieri, în timp ce căutam prin pivniţă, am găsit nişte casete care erau într-o cutie nedespachetată. Îndepărtând praful depus, am realizat că sunt vechi şi, când le-am examinat mai bine, am văzut înscripţionat anul 1997. În ultimii 17 ani, am condus închinarea full time. Misiunea mea s-a centrat pe sprijinirea altora în a redescoperi sau în descoperi mai mult prezenţa Lui Dumnezeu în viaţa lor, prin închinare personală, privată şi publică. Aceste casete erau înregistrări ale unui seminar de închinare pe care l-am condus împreună cu un prieten.

Vedeţi, noi toţi trăim în trei locuri.

Avem vieţi publice -viaţa pe care o trăim la locul de muncă, în biserică, în locurile de întâlnire; vieţi private-viaţa pe care o trăim acasă şi în jurul prietenilor apropiaţi şi a familiei; vieţi personale – viaţa pe care o trăim în gândurile noastre şi în adâncul inimii noastre. [Mai mult]

Vreau să Îl cunosc

Există un moment în fiecare relaţie, de fapt numeroase momente, în care realizezi că ceva s-a schimbat, că relaţia a depăşit teritoriul nou şi neexploatat. Acest moment este atât terifiant cât şi antrenant. Terifiant, din pricina faptului că tu ai pierdut naivitatea născută din lipsa familiaritaţii, antrenant pentru că experienţa ta trecută te-a învăţat că este o bogaţe şi un mister în necunoscutul care urmează să fie cercetat.

Cu cât o relaţie este mai naivă, cu atât aceasta este mai puţin dezvoltată şi din această cauză, momentele de descoperire a noului sunt adeseori neglijate sau neobservate. Ele se ivesc aşa de normal şi repede, precum un peisaj apare la o nouă curbă. Când relaţia se adânceşte, se poate întâmpla ca o întorsătură puternică si falsă să te ridice repede, lăsându-te fară aer. Dintr-o dată realizezi că aceasta este ceva diferit de ce a fost înainte şi că întoarcerea ar fi la fel de inadmisibilă cum e şi continuarea drumului vieţii fară urmele acestei experienţe. În acest moment drumul credinţei este deschis. [Mai mult]

Din pãcate, în mai multe rânduri mi-a fost dificil sã pot adormi şi sã mã odihnesc. Au fost multe dãţi în care stãteam noaptea întins în pat şi nu puteam dormi. Am ajuns la concluzia cã în timpuri ca acestea Dumnezeu are anumite lucruri pe care ar vrea sã le împãrtãşeascã cu mine. Cred în inima mea cã atunci când nu îmi fac timp sã stau de vorbã cu El în timpul zilei, mã trezeşte în timpul nopţii ca sã-mi împãrtãşeascã diferite lucruri, fie ele direct pentru mine, fie ca sã mã rog pentru cineva.

Într-o noapte eram la vânãtoare în Colorado şi mã aflam în maşinã. Nu puteam dormi aşa cã am început sã mã rog. În timp ce eram plecat în rugãciune, un gând m-a lovit ca şi un cuţit. Era o întrebare: „Este Dumnezeu mulţumit de închinarea mea?”. Dupã care a fost urmatã de o alta: „Este Dumnezeu mulţumit de felul în care biserica noastrã se închinã, şi mai important, este mulţumit de felul în care eu îi conduc în închinare?” WOW! Am fost lider de închinare 20 de ani şi niciodatã nu m-am oprit din drumul meu pentru a mã întreba asta. Întotdeauna am crezut cã ştiu ce vroia Dumnezeu şi cã eram capabil sã ajung acolo. Şi la urma urmei poate cã nu am nevoie de ajutorul Lui ca sã mã închin Lui, nu? Închinarea este defapt ceea ce îi aduc eu Lui şi nu ceea ce El îmi aduce mie. El îmi dã tot timpul, şi închinarea este expresia mulţumirii mele şi a dragostei mele pentru El, pentru tot ce a fãcut în viaţa mea. [Mai mult]

Până acum, am văzut conducerea ca o manifestare a caracterului nostru şi a ceea ce suntem noi ca lideri. Prin urmare, conducerea este o caracteristică internă. Am discutat, de asemenea, modul în care conducerea poate fi identificată, pe măsură ce conducerea apare în diferite trăsături de caracter sau mănunchiuri de daruri. În ultima secţiune, vom discuta influenţa liderului de închinare asupra adunării şi aşteptările înalte pe care le are de la liderii săi. Acum ne vom îndrepta atenţia asupra diferitelor stagii ale conducerii din momentul în care apare şi până când liderul înmânează ştafeta, încheindu-şi misiunea.

Apariţia liderului

Mulţi lideri spirituali ştiu că sunt chemaţi, dar se află într-o nebuloasă încercând să înţeleagă ideologia şi filozofia chemării lor specifice. Din această cauză, liderii emergenţi au dificultăţi în a discerne ceea ce este nevoie pentru a maturiza eficienţa darului lor şi modul în care ei vor împlini scopul lucrării lor şi destinul propriu. Sunt două motive pentru care este greu de determinat direcţia şi chemarea liderului. Primul, însăşi spiritualitatea este definită prin termeni abstracţi, precum sfinţirea, justificarea, slujitor dedicat lui Hristos, o făptură nouă în Hristos; toate au înţelegeri diferite în funcţie de persoană şi context. Al doilea, viziunea noastră despre viitor este, în cel mai bun caz, în ceaţă. (1 Cor. 13:12)  Pentru că nu vedem toate detaliile, căutăm zilnic călăuzire de la Dumnezeu într-o trăire vie şi vitală. Această disciplină zilnică formeaza contextul chemării liderului emergent. Totuşi, deşi spiritualitatea liderului originează în relaţia lui cu Dumnezeu, ea este văzută în afară de cei din jurul său.  Spiritualitatea liderilor este suma experieţelor lor într-o relaţie destinată, hăruită şi plină de putere cu Dumnezeul cel viu. Liderii spirituali devin oglindiri tangiblile, identificabile ale viziunii, scopului destinat şi a spiritualităţii lor. Ei, la rândul lor, inspiră pe alţii să-şi caute propria maturitate spirituală. [Mai mult]