Tristețea mea este amară, gândindu-mă la căile Tale, Doamne, că ele sunt drepte…doar nouă ne plac ocolișurile… Și ocolim, ocolim, ocolim…. Și ajungem în același punct, dezamăgiți, cu mâinile goale. Niciodată nu ne întrebăm:” ce este greșit”?

Lui Dumnezeu îi plac oamenii curajoși, cei care îndrăznesc…Nu îi plac căpoșii, cei care se împotrivesc… Și devenim unii dintre aceia, greu de convins, așteptând să vedem “cu ochii noștri” semnele din palmele Mântuitorului.

Ce înseamnă să “Îl cred pe Cuvânt?”…ce pot pierde dacă mă încred? ce pot câștiga dacă nu încerc?

“Îngerul Domnului i S-a arătat și i-a zis: “Domnul este cu tine, viteazule!”

Ghedeon I-a zis: “Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinții noștri când spun: “Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?” Acum Domnul ne părăsește și ne da în mâinile lui Madian!” [Mai mult]

După o vacanță lungă, Flacăra Închinării Media își reia activitatea începând cu luni, 17 octombrie 2011.

Iată cum va arăta grila articolelor care vor fi publicate în fiecare zi pe site-ul nostru:

Luni - Just a Thought (Gandul săptamanii) de Stelian Baban

Marti –  SubiEct X (diferiți autori)

Miercuri –  D´ale mele… de Florin Lupean (NOU )

Joi – Ciobanii de Alin Jivan și Articole (diferiți autori)

Vineri – Interviuri

Sâmbătă – Scrisori din locul secret de Luminița Ciuciumiș (NOU )

Duminică – Articole de Închinare scrise de diferiți autori. [Mai mult]

Prolog…

Câteodată pare că Dumnezeu te-a uitat…Aştepţi un răspuns de multă vreme şi nu mai apare, Cerul tace şi tu, nu ai ce face decât să aştepţi în tăcere. Tăcerea te doare mai mult decât o respingere sau un răspuns negativ. Tăcerea îţi testează încrederea.

…si doare. Am impresia că am ajuns la capătul puterilor, cu sufletul tăvălit în îndoieli şi realitatea care mă înconjoară îmi râde în nas oriunde m-aş întoarce.

Am plâns până când sufletul mi s-a uscat de tot… au rămas doar râuri secate şi noroi. Viaţa mi s-a prefăcut în cenuşă. Încerc de acolo de unde sunt, să înţeleg ce s-a întâmplat. De ce? De ce toate visele mele au fost năruite?

Şi rămân doar cu o întrebare al cărui răspuns nu-l cunosc…

Peste toată suferinţa, abătută şi stând la o masă, în faţa unui caiet în care  îmi scriu Cronicile Durerii- romanul vieţii mele, încerc să renasc din cenuşă, să recunosc sâmburele Speranţei dincolo de suferinţi trecătoare. Căci viaţa, ne-a fost dată să o trăim, până dincolo de Ceruri, ACOLO, unde nu vor mai fi lacrimi. ACOLO, unde romanul vieţii mele se va numi: Iubirea trece  de graniţa Cerurilor! [Mai mult]

“Dacă ai viziune, dar nu ai caracter, mai bine renunţă la viziune…dar niciodată la caracter!”

Un citat pe care putem să-l aplicăm  în toate domeniile, dar mai ales în Închinare. Închinarea nu este zona în care noi să ne manifestam abilităţile, este un stil de viaţă. Închinarea ne schimbă. Devenim din ce în ce mai mult mai asemănători cu Cel căruia ne închinăm, suntem mai mult părtaşi la caracterul lui Dumnezeu…aşa că, a avea caracter în Închinare este mai de preţ decât abilităţile noastre. Şi închinarea este, sau trebuie să devină un stil de viaţă pentru orice copil al Domnului care îşi cunoaşte cea mai înaltă chemare, aceea de a se închina Mântuitorului său.

De multe ori înţelegem care ne este identitatea în El, aceea de închinători, dar o luăm cu foarte multă uşurinţă. Ridicăm

mâinile pentru că aşa o fac toţi, cântăm în comun pentru că sună mai plin, ne aliniem cu ce se întâmplă în jurul nostru, chiar participăm activ la programe, dar suntem blocaţi pe programul”de suprafaţă”…totul e la exterior, nu şi în interior. Ne ducem fiecare la casele noastre satisfăcuţi că am avut un program de Laudă şi Închinare bun, liber şi plin de viaţă…Hmm, care viaţă? [Mai mult]

Fiecare individ în parte este născut, creat să se închine! Închinarea devine închinare reală,  în momentul în care Îl facem pe Dumnezeu Centrul Închinării noastre. Restul, faptul că ne place să cântăm, că avem înclinaţii artistice, în lipsa prezenţei lui Dumnezeu, este doar manifestarea abilităţilor noastre, nu este închinare! În ultimul timp, din cauza împrejurărilor, am experimentat mult închinarea individuală. Este bună! Ca şi rugăciunea în cămăruţă, închinarea individuală te zideşte personal, te ridică şi îţi asigură strictul necesar pentru o viaţă trăită în prezenţa lui Dumnezeu. Dar nu este deajuns! Lui Dumnezeu Îi plac închinătorii! Îi place închinarea ta personală şi este atras de ea..dar El Îşi manifestă Atributele în Închinarea comună.

Cortul lui David era plin de închinători, plin de sunetul laudei poporului. În mintea mea vizualizez imaginea unui singur închinător, care poartă o flacără vie a prezenţei lui Dumnezeu cu el. Şi apoi, o mulţime de inchinători, adunaţi în acelaşi loc, purtându-şi fiecare flacăra închinării…wow, ce rezultă? O Închinare Explozivă, un foc imens, în unitatea unei sume de închinători cu însumarea flăcărilor închinării lor. [Mai mult]

Iubirea neexprimatã… nu e iubire!…Sã dãruim este un principiu. Nu poţi spune cã iubeşti dacã nu arãţi asta…

Avea ochii aţintiţi în tavan şi întunericul era ascunzãtoarea ei. Nu scotea nici un sunet, chiar dacã în interiorul ei era o furtunã asurzitoare. Nimeni nu putea sa vadã râurile de lacrimi care-i udau perna… dar, pâna-n zori, cu siguranţã se vor usca! Slavã Domnului cã existã “mâine”, o zi în care “ieri” se pierde în amintiri. Gândul acesta o liniştea, îi dãdea speranţã şi în toatã negura, vedea un colţ de senin…

Inima îi bubuia atât de tare cã se temea sã nu trezeascã pe careva şi sã-i demaşte acoperirea. Nu vroia sã ştie nimeni, nu vroia sã dea explicaţii nimãnui pentru sursa durerii ei… ajungea durerea numai pt ea… A închis totul în interiorul ei şi acolo avea sã rãmânã pentru totdeauna. Îi va porunci inimii sã uite! Cãutã în întuneric colţul de senin, privind ca o nãlucã la punctul luminos ce se întrezãrea în draperia groasã, de parcã de acolo i-ar fi venit ajutorul… Îi era ciudã pe ea. Oricât se strãduise, oricât încercase sã se concentreze la lucrurile obişnuite, durerea şi dezamagirea erau mai puternice ca ea. Nu-i venea a crede cã greşise şi sentimentul vinovãţiei o fãcea sã simtã durerea mai acut. Se simţea ca şi când ar fi eşuat în misiune pentru cã nu a ascultat ordinele comandantului şi a acţionat pe cont propiu… inima i-a dictat altceva decât raţiunea. A acţionat prosteşte şi a devenit penibilã… ce scuzã putea sã aibã??? Nici una!!! Aah! da, poate exista una…iubirea. Tot ce a fãcut, era motivat de iubire. Oh, dar ce eşec!… Plângea înfundat ţinându-şi mâna la gurã sã nu cumva sã-i scape vreun scâncet. [Mai mult]

Locuia cu bunica. O iubea ca pe sufletul din el. Se uita cu gingăşie la chipul ei şi  revedea imaginea mamei lui, fiica ei. Oh, cât dor
adunase în inima lui după ea. Se stinsese de mulţi ani şi de atunci stătea la Buni să o îngrijească şi să-şi aline dorul căutând trăsăturile comune cu ale mamei. Nu că nu ar fi avut un tată, dar era plecat. Aşa cum fusese mereu şi când era mic. Plecase afară din ţară, să rezolve problemele  financiare ale familiei. Dar cine vedea vreun ban de la el? Era plecat şi rămas dus… Foarte rar primea veşti de la el.  Simţi cum o căldură  din interior i se ridică până în vârful urechilor şi deveni  irascibil. Nu putea să nu-şi amintească că nu a fost la înmormântarea ei reţinut de treburi foarte importante. “O să pun o floare la mormântul ei când mă întorc”, îi spusese, şi înfipse un cuţit adânc în inima lui.  La nici un eveniment important din viața lui nu luase parte; nici chiar atunci când el se născuse nu a venit  măcar în vizită la maternitate… “Ti-am spus că nu vreau copii, dar tu te-ai încăpăţânat ca vrei un copil, să nu mai fii singură, na, ia copil, descurcă-te cum poţi, pentru că eu nu o să fiu lângă tine!” Nu a fost niciodată. Nu a participat la nici una dintre serbările de la grădiniţă sau la vreun spectacol în care fiul lui performa, nici la graduarea liceului, apoi la facultate, când mama lui deja era cu îngerii…Era singur de tot…Era tatăl absent.  Nu putea să-l ierte. Câteodată ar fi vrut să fie el cel mort şi mama lui, scumpa lui mamă să trăiască şi astăzi, să îl alinte cu surâsul ei, să îi ia capul în poală şi să-l mângâie în păr. Îi plăcea aşa de mult să povestească cu ea. Era aşa de blândă, aşa de bună. Trăsătura asta o moștenise de la  bunica. Bunica era tot ce îi mai rămăsese. Era comoara şi alinul inimii lui. Nu-şi putea imagina viaţa fără ea. Era bătrână şi ştia că avea să vină momentul când va trebui să se desprindă de ea şi să-i dea drumul…dar încă nu putea şi nici nu vroia să se gândească la asta. Se agăţa cu disperare de fiecare detaliu care îl făcea să spere că Buni va mai trăi încă mulţi ani de acum înainte. [Mai mult]

Avea 23 de ani. Era fericită cu ce avea, cu familia ei, cu prietenii, cu slujirea şi cu ce dobândise în viaţă. Şi fericirea se vedea pe faţa ei în ciuda multor greutăti prin care trecuse, a multor decepţii. Era încrezătoare. Totdeauna Îl punea pe Dumnezeu înaintea ei şi Îl urma…

Familia ei trecuse printr-o serie de probleme. Divorţul părinţilor o afectase  enorm. Era nefiresc să aleagă între iubirea mamei şi cea a tatălui. Asta îi dădea coşmaruri şi nopti întregi se trezea udă de transpiraţii reci şi ţipând după mama ei.

Era cea mai mare dintre cei trei copii ai familiei, aşa că o parte din responsabilităţile mamei trecură pe umerii ei firavi. Dar nu-i făcea nici un reproş. O înţelegea. Ştia ce înseamnă un divorţ, să rămai cu trei copii adolescenţi de îngrijit.

Era singura fată. Fraţii ei mai mici erau tare năzdravani, făceau numai pozne. Mama trebuia să muncească, aşa că ea se îngrijea de ei. Să fie ordonaţi şi să îşi facă temele, gătea pentru toată familia, mamă-sa venea frântă de la muncă şi nu mai era timp pentru nimic. După ce termina toate treburile casei, îşi rezerva puţin timp şi pentru ea. Era în ultimul an de facultate şi se gândea să facă masterul undeva în străinătate. Îşi dorea câteodată sa scape de toate, de poverile de pe umerii ei, dar imaginea mamei ei obosite, înăsprite de viaţa grea, o făcea să se întărească şi să se sacrifice pentru familie. De multe ori o vedea că se ascunde şi plânge,îşi plângea singurătatea şi amarul. Inima i se umplea de durere şi îşi zicea sieşi, că va căsca bine ochii când se va căsători. Nu vroia un barbat care să o lase la greu. Tatăl ei fizic o dezamăgise.  Viaţa o învăţase cu greul, nimic nu era ieşit din comun pentru ea. Se descurca în orice situaţie cu o graţie care îi dădea un farmec deosebit. Şi îi plăcea să fie înconjurată de oameni, să ajute, să exceleze în orice domeniu. La scoală era prima. Alerga toată ziua, întrebându-se  dacă 24 de ore sunt deajuns să le facă pe toate? [Mai mult]

Părerea mea despre Închinare vine din încredinţarea că ea este o relaţie între noi şi Dumnezeu, o relaţie strânsă, adâncă, intimă. Îmi place să mă închin cu muzica mea(a cânta cu vocea şi cu instrumentele), gesturile mele(ridicarea mâinilor, aplecare, îngenunchiere, proşternere, bătai din palme, sărituri…), cu raţiunea mea(gândurile) dar şi cu sentimentele mele( lacrimi, bucurie, exuberanţă, strigăte). Închinarea este o atitudine, un stil de viaţă. Intimitatea în Închinare este cu atât mai mare cu cât înaintăm în relaţia noastră cu Domnul. Nu poţi să te închini cuiva pe care nu îl cunoşti, Închinarea se raportează la gradul de cunoaştere a lui Dumnezeu . De fapt nici în viaţa noastră cotidiană, nu poţi spune că ai o relaţie cu cineva pe care nu-l cunoşti.

DEX: ” relaţie – RELÁŢIE, relaţii,  Legătură, conexiune, raport între lucruri, fapte, idei, procese sau între însuşirile acestora.” [Mai mult]

Frumuseţea avea chip slut.…De mult nu văzuse oglinda. Dar îi era mai teamă să se privească adânc în suflet. Nu mai credea în frumuseţe. Cei de aproape o răniseră. Oglinda putea să o mintă, de aceea o acoperise. Realitatea era înlăuntrul ei, în locul acela plin de mucegai şi peste care se aşternuse praful amăgirii. Era o mireasă părăsită la altar. Voalul ei rămase veşnic tras peste chipu-i preţios cândva. Inima ei rămăsese în aşteptare, încă îl aştepta…Încă mai spera că o să apară, încă…

Lacrimi cădeau din când în când pe chip de cleştar înmărmurit de durere. Şi fiecare dintre ele, dădeau mai multă strălucire frumosului chip. Privirea ei umbrise uitându-se la candelele rămase intacte şi niciodată aprinse. Fericirea clipelor trecute aveau gust de pelin şi chip de tăcere. Rămăsese prinsă într-o realitate zdrobitoare, între cele două lumi existenţiale. Nu era nici în Rai dar nici în Iad…Era în mormânt! Prizoniera clipei Respingerii, un demon necruţător de suflete. Martiră?…nu; prea mult spus. Victimă! Şi ca pedeapsa să fie mai crâncenă, mai zdrobitoare, mai usturătoare, împărţea exilul împreună cu Acuzarea, Condamnarea şi Compătimirea, cele trei surori ale Dezamăgirii. Şi toate patru îi suflau în ceafă mireasma morţii. [Mai mult]