Imi rasufla mirajul fericirii pierdute prin fiecare por al sufletului, zdrentzuit de haosul creat de patetica si nebanuita furtuna de lacrimi fierbintzi a dorintelor neimplinite. Ce ironie?! Cine ar mai plange pentru un vis pierdut? cand ele se vand in Pietze, la pretzuri de nimic, ca si prostituatele care umplu trotuare…

-”Iaaa viseeee!!!…cumpara viseee!!!!”…tot mai puternic se aude.

Se calca pe orgolii ranite si se retuseaza zambetele mastilor perfect de purtat, in orice ocazie. Surasul inghetat isi poarta masca de oxigen tragandu-si ultima suflare…oare unde este visul meu????

Abia se mai ingana inocentza unui rasarit si preferam sa ne coloram propiile noastre curcubee. Ma gandesc, ca in loc de inima, mi s-a facut transplant cu o bucata de stanca…asa se intzelege de ce bunatatea s-a stins ca un muc de tzigara; doar cratere fumegande cu rabufniri de asa zise politetzuri. Se pare ca spitalele sunt pline de ranitzi in amorul propriu. Se aud tzipetele de jale ale idealurilor jucate la ruleta ruseasca:”sa fie asta?…sa fie celalalt?”… [Mai mult]

Sunt în locul meu secret…baia. E locul unde îmi place să stau…să mă ascund în Tine. Zâmbesc… paradoxal, locul acesta îmi dă siguranță și liniște, pentru că știu că ești aici…e locul nostru. Aici, măstile cad… fără valuri și perdele, fără ascunzișuri. Iată-mă, Doamne!

Îmi place aici…mă simt ca în Atelierul Olarului, un lut frământat de Mâna Ta.

Visam să fiu un vas…dar…fă-mă ce vrei Tu să fiu, Doamne! Dacă vrei să fiu o cană cu care să bea apă un suflet însetat…sau poate un ghiveci de lut unde să fie plantată o floare care să crească și să-și dea mireasma, sau poate o cunună de cleștar… Nu știu…Știu doar că sunt în atelierul Tău și  orice ai face din mine am să accept, pentru că știu Doamne, că eu sunt visul Tău. [Mai mult]

Azi, vreau să-Ţi aduc laudă, să Te înalţ Dumnezeule, ca un steag peste generaţii! Tu eşti Dumnezeul meu, Tu eşti singurul în care  mă încred! În Tine Singur îmi pun speranţa! Te iubesc, Domnul meu!

Ai fost lângă mine în clipe în care nu m-am înţeles nici măcar eu, dar ştiu că Tu ai înţeles inima mea zdrobită. Te pironeam pe Cruce cu atitudinea mea, cu păcatele mele, dar din Mâinile străpunse de cuie  încă  mai curgea Sângele Iertării…”Iartă-i Tată, căci nu ştiu ce fac…” M-ai privit cu iubire şi compasiune, când eu însămi mă uram. Ţi-ai întins mâinile pe cruce  şi mi-ai spus: “AŞA DE MULT TE IUBESC…”

Pot să Te văd acolo, în dealul Căpăţânii, atârnat pe lemn, suferind, blestemat fiind de păcatele mele şi ale întregii omeniri. Plâng apăsată de sentimentul vinovăţiei… eu  nu am meritat un aşa pret! Dar Tu, Tu l-ai plătit pentru mine, pentru că m-ai iubit! Nimeni, nimeni nu m-a iubit ca Tine! Aş vrea să sparg “vasul de alabastru”cu parfumul închinării inimii mele, să-Ţi spăl picioarele cu lacrimile recunoştinţei mele, dar tot ce pot face este să Îţi dau inima mea toată! Îti dau inima închinării, Doamne. La cruce, Ţi-aduc inima mea. [Mai mult]

…simţea miros de verde crud

Privea în gol. Era vizibil iritat. Încerca să alunge gândul, dar revenea teribil de enervant. Oare greşise? Dar cum? Cel mai mult îl irita incertitudinea. Îşi spunea că a acţionat raţional şi matur… nici el nu era sigur, dar în orgoliul lui de bărbat, prefera să creadă aşa. Îi spusese cuvinte grele şi aproape că nu se recunoştea văzându-şi bucuria răutăcioasă. Îi vedea chipul luminos, cum îşi schimbă culoarea devenind palid, în timp ce primea vorbele lui aspre  ca şi pumnalele în inimă. Zâmbetul ei trist îi revenea mereu în minte. Nu spusese nimic, doar l-a ascultat tăcută încercând să nu arate ce simte. Asta îl enerva peste măsură. Ar fi vrut să o vadă că imploră, că plânge, sau măcar să-i răspundă la fel de răutăcios. Dar, ea, nu. Tăcea. şi tăcerea ei o îmbrăca într-o aură de demnitate. Îşi repeta în minte cuvintele tăioase pe care i le spusese intenţionat şi se gândea cum ar fi reacţionat el în locul ei. Brusc, se înroşi la faţă. “Doamne, sunt un doboitoc, am rănit-o cu bună intenţie…”, gândea el, şi scaunul în care stătea nu îl mai încăpea de agitat ce era. “Dar şi-a căutat-o cu mâna ei. Cum a putut măcar să-i treacă prin gând că aş putea să mă uit la ea? Adică…nu ştiu, este frumoasă, poate e şi deşteaptă, dar…nu e pentru mine.” Se liniştea singur gândindu-se că a procedat bine, dar nu putea să vadă decât privirea ei blândă, aproape în lacrimi. Îi venea să urle. Dacă nu ar fi fost în public, poate că s-ar fi răzbunat pe vreo uşă, lovind-o. Bătea cu piciorul în scaun într-un ritm din ce în ce mai alert, fapt care îi dovedea nervozitatea. Bătrânul de vizavi cu ochelarii pe nas îşi opri privirea asupra lui… Se opri din bătut intimidat şi schiţă un zâmbet politicos.”…plictiseala asta, nu ştiţi cât mai durează până ajungem?”…Bătrânul zâmbi şi îngăimă înţelept: “Eh, dacă aş mai fi tânăr şi de aş avea mintea de acum…nu aş mai repeta greşelile tinereţii”, râdea înfundat ca şi cum ştia el ce spune. “Ce-i cu bătrânul ăsta? De unde ştie el la ce mă gândesc eu?” Ar fi vrut să-şi vadă faţa în oglindă să se vadă cât de surprins era. Oare gândurile îi erau scrise pe frunte, libere să le vadă oricine? Zâmbetul i se transformă într-o grimasă şi se întoarse în scaun încercând să pară preocupat. Prefera să privească pe geam. [Mai mult]

…mai este mult???
Câteodată timpul mă copleşeşte. Dragul meu Iisus, mă doare Timpul. Măsor secundele şi ele nu mai încap în minute şi minutele nu vor să mai aparţină orelor…aşa că, timpul este nesfârşit de sfâşietor pentru inima mea. De ce mă simt aşa? Tu, eşti Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. De ce mă doare, scumpul meu Prieten? De ce ochii mei nu se mai desprind de linia orizontului, dorind să vadă măcar “himera” visului? Tristeţea îmbrăcată în haine negre îmi bântuie sufletul, făcându-mă să mă întreb mereu şi mereu…mai este mult???
Mi-e frică de ce îmi doresc, mă îndepărtez şi fug; dar cât de departe crezi că pot să ajung? Spaţiul este necuprins. Înainte, în urma, la stânga şi la dreapta mea, cât priveşti cu ochii, spaţiul este gol, este nesfârşit, ca şi timpul; rămân veşnice. Numai eu mă scurg… [Mai mult]

Îşi dorea echilibru. Ochii ei erau plini de lacrimi, amintindu-şi că, odinioara, ştia să râdă, că era o persoană agreabilă. Încă îi suna în urechi râsul cristalin şi o umbră de zambet îi apăru pe chip. Dar licărirea se ofili repede. Două cute adânci îi crestau fruntea. Ştia  că nimeni nu vrea ce are ea de oferit: o inimă zdrobită. Încercă să mascheze tristeţea cu fond de ten şi brush, dar ochii o trădau, erau în permanenţă umezi. Se simţea ca un animal hăituit şi nu ştia unde să găsească un loc să-şi odihnească sufletul. Frica îi paraliza intenţia de a se purta normal. Dar ce era normal? Totul în jurul ei era străin. Încercă să găsească din priviri lucruri cunoscute, stabile, care altădată îi ofereau siguranţă. Of, avea “rău de mare”…totul îi fugea de sub picioare şi era aruncată de colo colo. Furtuna din viaţa ei sfărâmase toată încrederea în ea. Era singură! Singură în faţa uraganului de probleme. Ce o să facă? Unde o să se ducă?…Tremura. Nu ştia dacă de frig sau de teamă. Înaintea ei se deschidea o mare prăpastie a necunoscutului. Privea înapoi cu încăpăţânare să găsească în amintiri ceva de care să se agaţe şi să spună: “e doar un coşmar, mă voi trezi şi totul va fi ca înainte!”…dar nu vedea decât priviri reci şi judecătoare. Parcă îi ştia pe oamenii aceştia…nu, se înşelase, erau doar asemănări. Simţea că nu poate să reusească singură. Niciodată nu i-a plăcut să fie singură, dar acum singuratatea era tovarăşa ei de drum. Ştia în adâncul ei că nu fusese destinată să fie singură, că aparţinea cuiva…dar cui??? De ce i se întâmplau toate astea? Pieptul i se zguduia de plâns. Şi dacă aparţine cuiva,  de ce nu este lângă ea, acum când are aşa de mare nevoie ca cineva să-i fie alături, acum când prăpastia e doar la un pas de ea? [Mai mult]

Ne place să stăm în prezenţa protectoare a Celui Sfânt. Este un loc care ne conferă siguranţă; şi totuşi…Mă amuz amar, locul acela nu este deloc confortabil, de aceea nu este prea căutat. Este prea greu să lăsăm la pragul uşii de la intrare “bagajul” nostru…şi ăsta este şi scopul, să fim eliberaţi de poveri. Venim şi cerem libertate, dar nu vrem să renunţăm la ce este vechi, la ceea ce ne „încovoaie spinările”. Ne spunem că ne descurcăm noi cumva…am mai făcut-o de atâtea ori ieşind din situaţii şi mai crizate. Atunci…ce căutam la această UŞA? De ce baţi dacă nu vrei să ţi se deschidă? “Bateţi şi vi se va deschide, cereţi şi veţi căpăta”. Dă-mi voie să-ţi spun dragul meu, că încă nu-l cunoşti îndeajuns pe Domnul. Nu vreau să te ofensez…dar cel mai mare păcat al omenirii nu este curvia,crima…aşa cum se spune, ci NECREDINŢA! Cineva spunea că Dumnezeul nostru este atât de mare pe cât îl vedem. Tu, cum Îl vezi? [Mai mult]