Sami? Pe mine Samuel Popescu m-a impresionat cu simplitatea lui. Cu ceea ce ascunde în el. Nu l-aş vota ca şi misionarul săptămânii, ci ca şi misionarul anului. La prima vedere mi s-a părut un băiat obişnuit, cu interese normale. După o discuţie mai îndelungată, am realizat că este un băiat dintr-o mie, că mai rar găseşti oameni cu o aşa dorinţă de arzătoare. Când alţi tineri, la vârsta de 23 ani au alte preocupări, el zi şi noapte visează cu ochii deschişi la momentul următor când va pleca din nou în India. Din nou alături de cei pe care trebuie să-i întărească. Este dedicat trup şi suflet Indiei. Un tânăr căruia nu i s-au acordat credite, care nu a primit nici măcar o încurajare. Când vorbeşte despre oamenii de acolo, se înflăcărează, o luminiţă i se aprinde în ochi şi zâmbeşte trist. “Alina, nu-ţi poţi imagina viaţa de acolo”,  îmi spune el cu privirea lăsată în jos. Pe măsură ce-i iau interviul, câte o lacrimă mi se scurge din ochi. Dar o şterg repede, afişez un zâmbet pe faţă şi-l privesc. Cad pe gânduri. Câţi dintre tineri au aşa o dorinţă pentru a misiona? Câţi tineri renunţă la tot, lasă familie, casă şi confort, pentru a merge într-o ţară unde nu cunosc pe nimeni? “Alina”. O voce caldă mă trezeşte din meditare. Sami încă povesteşte despre India. Scutur din cap şi-l rog să continue. Cu un timbru plăcut, începe o poveste dureroasă: [Mai mult]

“Creştinii…o grãmadã de oameni la un program de bisericã?! Parcã tot mai mult aceastã idee îşi face loc în minţile celor din jurul nostru. Tot mai puţini creştini fac o faptã bunã şi tot mai puţini îndrãznesc sã vorbeascã celor din jur despre Prinţul inimii lor. Ce sã mai vorbim despre planuri mai îndrãzneţe sau, mai bine zis, de planuri concrete! E tragic şi dureros sã vezi pocãiţii mulţumindu-se sã se retragã şi sã se piardã în mulţime, în timp ce atâţia mor şi nu ştiu Adevãrul. Suntem ca şi Petru când îl urmãrea pe Isus la judecata Lui. S-a ascuns în mulţime neavând curajul sã spunã adevãrul: cã şi el este unul dintre ucenicii Domnului. Prinţul suferea şi el spunea cã nu-L cunoaşte. Tragic, nu? E şi mai tragic însã cã noi, creştinii, am devenit comozi, mulţumindu-ne cu programele bisericii, cu câte o searã de tineret în care Dumnezeu “ne atinge”, însã a doua zi dimineaţa, la şcoalã, la locul de muncã, între prieteni, ne ascundem şi ne pierdem în mulţime. Sã râzi…sã plângi! Am devenit pocãiţi de doi bani, de duzinã?! În inima noastrã flacãra închinãrii nu mai arde şi scrumul e bãtut de vânt. Ici-colo, câte o inimã care mai fumegã şi tot mai puţine inimi care ard pentru Isus.” [Mai mult]