
Steinhardt spune in Jurnalul fericirii: « Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica, deoarece nesocoteste indemnul Domnului (Matei 10 : 16 :« fiti dar intelepti ca serpii si fara rautate ca porumbeii .») si trece peste textele lui Pavel- deaceea, nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi, cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tampiti. Cum de ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da mereu sfatul de-a fi treji ca sa nu ne lasam surprinsi de Satana ? Si-apoi, tot la 1 Corinteni (14 :33), sta scris ca « Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neoranduielii. » Iar randuiala se opune mai mult decat orice neindemanarii zapacite, slabiciunii nehotarate, neintelegerii optuze. Domnul iubeste nevinovatia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice si Leon Daudet, dar nu la barbosi. Barbosii sa fie intelepti. Sa stim, si ei, si noi, ca mai rau iese adeseori de pe urma prostiei decat a rautatii. Dumnezeu, printre altele, ne porunceste sa fim inteligenti. (Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii, prostia- macar de la un punct incolo- este pacat ; pacat de slabiciune si de lene, de nefolosire a talentului. « Iar cand au auzit glasul Domnului…s-au ascuns ») » [Mai mult]

Voia lui Dumnezeu « este hrana pentru fiecare tesut, pentru fiecare celula a creierului » (Stanley Jones) si « poti fi sigur ca daca alegi sa umbli cu El, sa privesti la El si sa astepti ajutor de la El, El nu-ti va insela asteptarile niciodata » (George Mueller).
Ieri, site-ul Flacăra Închinării Media a împlinit un an de existenţă în noul format. Lansat în luna Noiembrie a anului 2005 site-ul nu a avut o ”viaţă” lungă.
„Sfinţii din mocirlă nu puteau fi decât neîntinaţi şi scăldaţi în lumină. N-aveau totuşi de ce să se mândrească. Dar sfinţii din mocirlă- asta va fi o minune veşnică! Tocmai de asta viaţa merită să fie trăită. Ca să poţi vedea curăţenia morală ridicându-se din cloaca nedreptăţilor; ca să te poţi înălţa şi să zăreşti pentru prima oară frumuseţea, depărtată şi ceţoasă, cu ochi de pe care se scurg picături grele de noroi; ca să vezi cum din bicisnie, din slăbiciune, din viciu şi din cele mai înfricoşătoare străfunduri de animalitate se înalţă puterea şi adevărul şi cele mai alese însuşiri ale spiritului.” (Martin Eden, Jack London)
Pe masa din lemn masiv, în vecinătatea vezei roşii şi a lumânării de aceiaşi culoare, are loc o expoziţie în mişcare. Spre bibliotecă, într-un loc mai întunecat, o pălărie crem, tricotată, stă aşezată alături de o altă pălărie, gri, cu o fundă mov. Acestea sunt aranjate ordonat alături. Sunt pălării de vară. Pe la mijlocul mesei, stau două băşti de blugi( una vişinie şi una albastră). Alta, din piele şi cu buline, stă pe marginea din dreapta mesei, parcă gata să cadă. În capătul cel mai luminat al mesei, spre fereastră, pălăriile sunt aşezate dezordonat. Una, de culoare maro, are căptuşeala în sus. Alături este una roşie cu un voal negru. O mână ia o pălărie albastră cu pene şi se pregăteşte să o aşeze deasupra pletelor brunete, în locul unei pălării negre, de forma celor purtate de cowboys. Pălăria neagră va fi aruncată jos, alături de o altă multitudine de nuanţe şi de modele.























