Închinarea e fără valoare dacă în ascuns, în viaţa pe care o trăim cu noi înşine suntem lipsiţi de sinceritate.

‎Am descoperit că e uşor să defilăm, în timp ce în adânc, acolo unde se naşte închinarea e  putreziciune.  Cu aceleasi mâini pe care le ridicăm în închinare, cu aceleaşi mâini lovim obrazul aproapelui. Binecuvântăm pe Domnul cu gura noastra, dar tot cu ea blestemăm sau vorbim lucruri care dor, cuvinte care străpung inimi sau care acuză pline de mândrie.

Este uşor să-i iubim pe cei pe care îi vedem o dată pe săptămână, dar este cumplit de greu să iubim zi de zi pe cei cu care trăim. Ei sunt cei ”imposibili”, cei care nu se ridică la nivelul nostru şi cei care nu ne împlinesc aşteptările.

Nu mai avem sare, ne-am pierdut gustul, suntem goi. Şi nici măcar nu vedem. Am orbit la propriu. Nu vedem nevoie, durere, suferinţă, cum nu-L mai vedem nici pe Christos. Mergem ca un Titanic în variantă alb-negru.

Candelele nostre sunt goale. Dar defilăm, prea greu să ne smerim, prea greu să plecam capul, să  vedem goliciunea ce o ascundem. Avem justificare pentru orice nemernicie făptuită: ”răul este lipit de mine!”, lupta până la sange, însă, nu e pentru noi? Înfrânarea? Poate. Mă înfrânez destul de la… de la ce? [Mai mult]